aud pașii zorilor/ valsând/ pe cărarea/ mirului de iasomie/ călători prin taina/ nucilor în floare/ un doi trei/ un doi trei/ iarba/ fecioara câmpului/ îmi zâmbește/ de sub talpă/ sărutul ei/ seduce dimineața
Silvia Curelaru Ibănescu, o aspirantă (și) la tainele lui Hipocrat, și-a lecturat, în fața unei inedite (oarecum) confrerii gordianice, poeziile, cu simțire și inteligență, deși, din pricina emoției, cam grăbit. Întâlnirea din 9 februarie a.c. a avut alura unui eveniment in nuce, criticul A. G. Secară anticipând că, din cele aproape douăzeci de pagini de lirică brută eliberată în atmosfera simezei cu aspect de lobby a ”Vieții libere”, „o plachetă elegantă” ar putea să apară.
Silvia C.I. a atacat cu armament hibrid, rafale de foc semiautomat entuziasmante ca precizie și efect pierzându-și ecoul într-un uruit de balast inevitabil totuși la temelia oricărui edificiu în construcție. Cum ultimii care se așteaptă să fie uciși de poezie sunt tocmai membrii unui cenaclu literar, după momentul de respiro firesc în fața mereu surprinzătorului prag ce desparte profanul de sacru, au fost depuse la picioarele autoarei ofrande laudative și critice, mai mult sau mai puțin oraculare, despre minunile întrezărite dincolo – ofrande întâmpinate uneori cu obiecții... bizare din partea cuiva care, epuizându-și verbul, ar fi trebuit să își asume masca morții impusă de ritualul post-lectură al oricărui cenaclu serios (ordinea a fost restabilită de Laurențiu Pascal, care a reamintit tradiția „tăcerii post lectură” a cititorului!).
Astfel, au fost sugerate precise și decisive tăieturi în corpul fraged al câtorva poeme născânde cum ar fi, de pildă: ca o picătură de rouă/ mă așez tăcută/ în valea cu oase mușcate/ și gheare de vultur prinse în laț/ privesc însetată/ spre stoluri/ un șir matematic/ ecoul din verdele scoicii de jad/ pătrunde prin ușa/ cu geamuri de piatră/ lăsându-mi suspinul/ dospit în cupa tristeții/ vlăstar al dorului meu/ n-am mai dansat cu aripi de fluturi/ cu roua pe buze și-n păr/ dar te las să cobori și azi/ în valea cu oase mușcate/ și gheare de vulture prinse în laț/ chiar și așa/ ascuns sub palma-ți/ învăluită în umbră (”Îngăduință”), din care, într-o opinie deloc unanimă, pentru o reușită catapultare în lumea reveriei, ar fi fost de ajuns: rouă/ în valea cu oase/spre stoluri/ un șir matematic/ecoul din verdele scoicii de jad/ prin ușa cu geamuri de piatră/ suspin în cupa tristeții/ vlăstar al dorului meu/ cu aripi de fluturi/ ascuns.
Excesul de epitete, verbe și locuri comune (care i-a adus în pragul poeziei pe Gabriel Gherbăluță, Marius Grama, Ion Avram, Radu Vartolomei, Laurențiu Pascal, A.G. Secară, sau pe subsemnatul, și chiar dincolo de prag pe Lăcrămioara Capotă, Doina Talabă și Nelu Păcuraru) se explică prin insuficientul antrenament în exercițiul complicității poetice, autoarei rămânându-i să exploreze apofatismul wittgensteinian, al sugestiei, la care s-a ajuns prin abandonul descriptivismului și naratologiei.
Vineri, 16 februarie, proză în lectura Lăcrămioarei Capotă (ora 18,00, sediul cotidianului „Viața liberă”).
