Constantin Rusu, ”Bucuria vieții”, Ed. Axis Libri, Galați, 2024
La prima sa carte, Constantin Rusu ne propune spre lectură un izvor (și istoric) care este, dacă vreți, și bildungsroman, dar și oglindă a unei lumi, care, iată, dispare sau deja a dispărut. Cu bun-simț și un fel de smerenie, scrie și despre destin, dar și despre divinitate. Introduce, aproape ca un celebru filosof danez, termenul de „sau”. Sau Destinul, sau Dumnezeu, ca un fel de intrigă literară, provocând cititorul: la urma urmelor, doar Credința poate fi sigură, iar bucuria de a fi ortodox, care rezultă din primele pagini (și nu numai), este o certitudine. Există o limpezire a apelor aproape imediat ce începe „cartea”, când se precizează:
„De la părinți avem «un dat» biologic și social, iar soarta o avem de la Cel de Sus.”
Desigur, nu se ajunge la subtilități kantiene sau altfel filosofice: harul povestitorului predomină, ca în „Amintirile…” lui Creangă. Sintagma „Copil fiind…” apare de câteva ori, dar nu este o carte numai despre copilărie, este și despre adolescență, și despre… cătănie, școală militară, amintiri de la nuntă sau nunți…, introduceri la alte și alte aspecte ale unei vieți deosebite, cu episoade din istoria Galațiului (de care este „legat” prin aproape întreaga carieră), până la căderea regimului comunist ș.a. Momente fierbinți din timpul evenimentelor din decembrie 1989 sunt relatate literar, poate pentru prima oară, dacă nu ne gândim și la unele încercări ale lui Vlad Vasiliu.
Episoade precum venirea guguștiucilor, păsări necunoscute, „poienile lui Iocan” (La „comperativa lu’ Mătei Andrunachi”, de pildă), colindatul prin păduri după ouă de păsări, cu groaza de șărpi, scuipatul în fântână, episodul descoperirii unui schelet uman, descrierea bâlciului, cu tot cu iarmaroc, concurează imnurile aduse Naturii:
„Pădurea copilăriei mele era aievea unei cupole imense de biserică! Icoanele erau florile, cărora nu le mai știu numele, dar le-am neuitat mirosul. În pădure nu mirosea a mir, ci a pământ reavăn, a toporași și viorele, a brândușe și urzică zdrobită sub tălpi, a pur, un fel de ceapă mai mică și a lăcrămioare minuscule. Dar și a cucută ce creștea din abundență de-a lungul pârâului ce talona îndeaproape pădurea de costișă și din care toamna ne făceam un fel de săgeți pe care le aruncam cu putere în văzduh!
Catapeteasma acestei biserici închipuită de mine era coroana copacilor, veșnic mișcătoare și plină de păsări invizibile. În pronaos, începeau cărări ce se bifurcau și se pierdeau în adâncime. Pădurea era locul unde mă regăsesc mereu băiețel, petrecându-mi ore întregi neobosit și fericit că am scăpat de școală!
Din biserica amintirilor, nu mă întorceam cu anaforă, ci cu buzunarele umplute cu cireșe sau, ca un adevărat cuțubar, cu puișori de păsări de prin cuibarele făurite în pomi, în lăstăriș ori săpate în malurile râpilor.”
Monograficul este supus unei enorme Nostalgii, care dictează, dictează, dictează. Iată o șoaptă: „Și, totuși, m-aș întoarce în timp, măcar pentru o clipă, pentru a auzi cum bat brâglele în firele urzelei, pentru a strânge în brațe mielușelul sau ieduțul grăbit să vină pe lume sau să mângâi puișorii, la o zi după ce au ieșit din ouă.”!!!
Din când în când se desprinde câte un poem, precum fragmentul de mai jos, care poate fi intitulat „Tălpile care au văzut cu ochii lor”:
„Alteori, mai spre toamnă, îmi sfârâiau călcâiele când stârneam cârdurile de rațe și gâște să-și ia zborul, iar gâscanii înfuriați mă alergau vrând să mă muște! Eu vedeam doar hârjoana!
Tălpile copilăriei noastre bătătorite de arșiță și soare! Cele cu care noi, băieții, alergam cercul sau băteam țurca, fetele loveau cu vârful degetelor pietrele de șotron ori jucau «o batistă parfumată cade la o fată…», iar în comun «țară, țară, vrem ostași…».
Câtă frumusețe!”
Într-adevăr, așa cum uneori domnul Jourdin făcea proză fără să știe, Constantin Rusu provoacă Frumusețea pură să învie prin cuvinte! Și ninsorile și zăpezile de altădată! Iar spartul târgului, iarmarocului de Tăierea Sfântului Ioan Botezătorul este antologic!
Ambianța sonoră, miresmele nu sunt lăsate deoparte, contribuind la 4D-ul sau IMAX-ul relatării (și nu este vorba doar de ceea ce se întâmpla la bâlci, acest Luna Park avant la lettre!):
„Era acea epocă marcată de mersul înflăcărat la câmp, cu un soi de bucurie, cu elan și frenezie ca muncile să fie făcute la timp și nu care cumva să rămână cineva în urmă cu prașila, secerișul, culesul viei ori strânsul păpușoilor sau al sfeclei de zahăr.
Și pe lângă astea, liniștea dimineții era spartă de zgomotele asurzitoare produse de pornitul, concomitent ori în succesiune, al tractoarelor de la S.M.T.-ul din marginea satului.
Însă mai era ceva ce mă trezea dimineața! Ceva inconfundabil, acel zgomot produs de ascuțitul sapelor, prin bătaia «gurii» pe bucata de șină de cale ferată. Nu era demn de gospodărie cel care nu avea în bătătură un capăt de șină, dacă nu o nicovală. Sincronizarea aproape perfectă a loviturilor de ciocan aplicate la acea oră matinală de mai toți sătenii pe buza propriilor sape și zăngănitul generat pe diferite tonalități de mărimea lor ori a șinei dădeau senzația susținerii unui adevărat «staccato».
Vai de buruienile ce îndrăzniseră să viețuiască pe lângă cultura de păpușoi, de fasole ori a viței-de-vie!”
Totuși, aspectul monografic nu trebuie neglijat (de altfel autorul are în proiect o astfel de lucrare!). Scriitorul este atent la obiceiuri, tradiții, „limba vie” a strămoșilor este și ea salvată.
În final, poate mă veți întreba de ce în titlul exordiului apare sintagma… „un acordeon literar pentru eternitate”! Deoarece de două ori se aduce vorba despre… un acordeon de vis, visat, dorit. Precum în fragmentul dedicat învățătorului, altfel „tratat” ca pitoresc și deloc conformist:
„Învățătorul meu, tânăr și prezentabil, făcea parte din acea categorie de oameni pe care nu i-am văzut venind la școală altfel decât în costum și la cravată! Îl invidiam cu ochii copilului de atunci, mai ales că pe timpul vacanțelor școlare de vară, către seară, când lumea se retrăgea pe la casele lor de pe ogoare sau de aiurea, de pe terasa casei sale mânuia cu măiestrie bașii și ritmurile în valuri ale acordeonului său! De altfel, instrumentul care m-a fascinat cu adevărat în copilărie fusese acordeonul. Mi l-am dorit toată viața! N-a fost să fie!”
Momentan, prin munca sa literară, Constantin Rusu și-a dobândit meritat un alt fel de acordeon, la care a cântat cu muzicalitatea cuvintelor, expresiilor, amintirilor…
Ascultați-l cu atenție! Adevărata bucurie a vieții o veți auzi!
Fiind la cartea de debut, pentru cei interesați, este binevenit și un scurt CV
Constantin Rusu s-a născut la 1 noiembrie 1958, în satul Grăjdeni, comuna Fruntișeni, județul Vaslui.
Este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității „Al. I. Cuza” Iași, cu licență în dreptul comercial. Și-a dezvoltat pregătirea prin absolvirea a două mastere în „Gestiunea afacerilor” la Facultatea de Științe Economice și Administrative a Universității „Dunărea de Jos” Galați, respectiv „Managementul siguranței naționale” din cadrul Academiei Naționale de Informații din București.
Atras de noblețea și ineditul meseriei armelor, iubitor de neam, țară și oștire, a optat pentru cariera militară, activând ca ofițer în cadrul Serviciului Român de Informații - Secția de Informații Galați.
A urcat cu onestitate treptele ierarhiei militare, îndeplinind funcția de șef al Serviciului Contraspionaj până în anul 2009, când s-a pensionat cu gradul profesional de colonel, în prezent colonel în retragere.
Este căsătorit și are un fiu.
Are publicate articole în revista „Vitralii – Lumini și Umbre”, editată de Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere București, în componența căreia activează ca membru.