- Silvia Curelaru Ibănescu, Fântâna cu păsări albe, Ed. Pontos, Chișinău, 2024
Poezia Silviei Curelaru Ibănescu și-a găsit și cartea-pasăre, frumoasă pasăre a aproape-paradisului, care să o poarte către mai departe, mai târziu, mai către suflet. Manuscrisului îi propusesem, plecând de la niște versuri de acolo, un subtitlu care presupunea o degustare: Poeme cu gust de piatră târzie.
Este o carte și pentru însetați ( „am învățat cum/ să-mi ascund/ privirea/ de ochiul treaz sub pleoapa-nchisă/ să șterg cărări/ suflând în ape/ să gust din verdele/ zdrobit sub lună/ să beau din orele/ zidite-n toamnă/ să dorm cu tâmpla/ rezemată-n ploi/ să cred că sunt/ izvorul din fântână/ odihnă pentru râuri”, „Lecția”, p.71), dar și pentru oamenii care nu sunt nici însetați, nici înfometați, ci doar au un dor de ceva, de acel ceva-cumva care nu poate fi numit și se naște… Poezie, prunc în prund, gând în gând cu bucurie și mirare! Uimire ca la Blaga, dacă vreți, dar și ca la o Șeherezadă neaoșă care are bunul simț liric de a nu râvni și la o a mia una noapte (în plus), după cum aflăm cu încântare din poemul care dă și titlul cărții, deși, inițial, dacă nu mă înșeală memoria, la început a fost poemul „Pe portativul nopții”, mai scurt, dar și mai percutant, dintr-o anumită perspectivă: „pe portativul nopții/ lacrimi/ cu dâre de urlet// o nebănuită furtună/ în alfabetul iubirii// sărutul tău spulberă visul/ adăpat din fântâna / izvor cu păsări albe” (p.22), „izvor” devenind „izvorului”...
Dialectica trăirii lirice este dinamică („agonic” este un cuvânt scris de poetă!), martore ne sunt (și) ședințele de lectură din cenaclul Noduri & Semne, unde Silvia Curelaru Ibănescu a învățat să îmblânzească sălbăticia oricărui poem bun, deși ar exista și gândul preferințelor de mustangi care-și păstrează cerbicia de… unicorni ai marilor taine. Cu „proiecția” vârfului arătătorului, cititorul poate alege „strigătul sau alintul”, cu pioșenia în fața actului de curaj al creatorului: „acolo/ stă prinsă inima mea”! (p.10)
Dar în carte strigătul și urletul nu sunt decât, oximoronic, șoapte, ori, dacă vreți, ca să ne întoarcem la titlul cărții, bateri de aripi, amintiri de pași, inele în suflet, rostogolindu-se, totuși, în singurătăți atinse de puterea cuvântului. Orientarea poetului este clară, nu mai este loc de îndoială: poemul „Spre nord” poate fi exemplar:
„spre nord/ în noapte/ aud/ tropăitul calului/ secundarul/ din liniștea nopții/ sub balansoar/ între gemete/ stă ascuns nechezatul// un vers desprins / din cadența potcoavei” (p.13).
Fără false pudori, - Silvia Curelaru Ibănescu este îndrăgostită de medicină! -, se păstrează o subtilă (și firavă) legătură cu optzeciștii sau, dacă vreți, cu moderniștii, deși focul, jarul („din lemn de viță”), aprinderea pot visa la mai mult: „…ridic potcoava/ ruginită/// urma ei/ îmi încinge/ mijlocul.” (p.14)
Între cuvintele care „par străvezii” și legăturile dintre cuvinte care lasă cicatrici, poeta arată că poate dansa cu Poezia (a se vedea și „Dansul zorilor”, p.15), iar dintre păsările albe, Phoenixului îi este rezervată o volieră aparte (din nefericire, și în cazurile fericite, cum este și acesta, omul trebuie să ridice voliere, poeme, care să prindă, să susțină sau să protejeze, depinde, sublimul ființei - de fapt, frumusețea umbrelor, tăcerilor, tainelor), Silvia Curelaru Ibănescu fiind o bună vestitoare:
„la umbra teiului/ vântul inspiră/ din emoția ierbii/ născută din lumină// îmbrăcat în văpaie/ Phoenix deschide larg/ porțile cerului// cu privirea-i de jar/ trimite/ vești din lumină// la umbra teilor/ raza/ își găsește odihna” (p.16)
Firul credinței religioase (dez)leagă multe dintre texte, texte-zboruri care sunt, iată, „mai aproape de cer”, uneori în hăinuță de haiku: „în plin răsărit/ strig de după dealul/ cu gust de gutuie” (p.19), paradoxul jucându-se a elegie pentru ființe mici: „prin brumă/ desculță/ alerg după fluturi// un cer sus/ un cer jos// eu// țintă în calendar” (p.21)...
Privind în ochi poezia, „lumina” ei, poeta nu va mai ști cine este… poezia, cine este omul!? Mai totul ar putea fi (ar trebui să fie) „Iubirea”: „iubirea este/ muzica izvorâtă din lacrimi/ sunetul ploii/ peste râuri de mătase/ țesute de mâini îmbătrânite/ în răbdare/ o necunoscută a drumurilor/ ce nu-și cunosc unghiurile/ dar se unesc deopotrivă.” (p.25) Se mai „strecoară” și câte un „Delir” dionisiac, aproape imposibil de ocolit când viața de aici este cumva înșelătoare (conform „Jocului perfid”, p.27, ori „Liniștii” de la p.24, sau „Umilinței”, de la p.32), dar noi cităm de la 26: „sufletul / își poartă oasele/ cu miros de viță de vie/ înmugurită/ între maluri de piatră/ rană deschisă/ la încheietura inimii/ ce-a uitat/ liniștea din cerul tău/ căutând vindecare// mă strecor/ printre începuturi de zi/ pregătite de zămislire/ fulgerul despică ploaia/ hrănită cu nopțile/ mereu înlocuite/ de sufletul celor/ ce miros/ a viță altoită.”
Originară din comuna Foltești - Galați, născută la 27 iulie 1965, Silvia Curelaru Ibănescu este o frumoasă surpriză, „jucându-se” serios cu mânji proaspăt înhămați, fluturi adorabili, boabe de chihlimbar, inele de chrysoprase, salcâmi din adânc de mare, cu câte „un vifor pornit de nicăieri”, viziuni crepusculare îndrăznețe fiind create cu un soi de inedită „beatitudine”:
„printre degetele/ dezgolite de carne/ iarba crește/ având rădăcina în sus// pentru prima dată/ în beția luminii/ mă strecor/ lipită de zid/ - adun sămânța/ botezată în lumină/ la piept// cu privirea îmbrăcată/ în cer/ îmi strâng pașii/ răsfirați în neant// împreună/ ne naștem” (p.30)...
Pasiunea pentru artele plastice se manifestă și ea (de pildă, imaginea de pe copertă este o reproducere după o lucrare a poetei), de pildă, într-un poem precum „Doar alb și negru”, semnal de alarmă pentru un posibil manierism maniheist!
Poeta se străduiește, totuși, să păstreze un status quo: apără, cum se poate, și taina, dar „mintea se zbate/ sub urlet/ atentă la inima/ învelită în clopot.” (p.62), recunoscând că „șarpele/ marchează drumul”, „printre degetele/ înfipte în coasta/ cu gust de măr/ ne strepezesc dinții” (p.63 - din poemul „Căderea”)...
Taina este și a satului (unde s-a născut măcar o parte a veșniciei): „în satul meu/ ulițele/ miroseau a chiot// dealurile/ se lăsau cucerite/ purtându-ne pe umeri// în satul meu diminețile/ miroseau a turtă coaptă/ și a mamă trezită în zori// lacrimile strânse în barbă/ șterse de sărutul ei/ înseninau ziua// în satul meu/ astăzi/ ulițele miros/ a despărțire/ a tristețe// și/ pustiu.” (p.64)
Din acest unghi al recepției, poeta este o ucenică a marilor Nostalgii (emoționantă este povestea mamei Silviei, care a așteptat la o foarte frumoasă vârstă, din suflet și cu emoție de nedescris, apariția volumului, care îi și este dedicat: Alexandrinei!), purtătoare a unei site „de aur/ cu găuri mici/ prin care trec cuvinte mari/ cu valoare de șoaptă” (p.65)...
(...) Pe înălțimile speranțelor, s-a construit o arcă, pe care Ulisse sau Noe („mă descifrez/ încifrându-mă”, p.74) o pot folosi pentru alte și alte legende și mituri: „luna ca un monah/ îngenunchează în fața/ soarelui// caut lumina/ printre apele/ ce potolesc/ setea îngerilor/ să-mi ancorez ritmul inimii/ la milueiește-mă șoptit/ în rugăciune.” (p.73)
În arcă, poate pentru prima oară, sunt urcați și pomii, arborii. Bref, putem încheia acest „portret de carte” cu poemul „au adormit cireșii”: „în nepăsarea/ verdelui/ amenințat de furtună/ cireșii/ încă visează// florile/ duc povara/ crengilor zdrobite/ sub furtuni/ iar/ de pe frunzele/ arse de vânturi/ nu se mai cunoaște/ gustul rodului// au adormit cireșii// în vis/ mireasma/ zace prizonieră.” (p.77), dovadă fragilă a ceea ce se poate crea, origami, din frumusețea dăruită nouă de Marele Visător.
