IN MEMORIAM Virgil Nistru Țigănuș (1941-2026)
După vestea tristă a despărţirii de cel care a fost profesorul de Limba şi literatura română, scriitorul şi omul de cultură Virgil Nistru Ţigănuş, am primit la redacţie următoarele gânduri de la unul dintre foştii săi elevi, o mărturie reprezentativă pentru toate generaţiile pe care le-a păstorit.
„Am avut norocul să ne fie profesor și diriginte. Un om de o sensibilitate aparte, cu o cultură vastă”, a mărturisit una dintre elevele profesorului Virgil Nistru Țigănuș, la vestea trecerii sale spre ceea ce noi, de aici, nu putem cuprinde. Este o fină și succintă descriere a aurei răspândite de profesorul Țigănuș, așa cum am cunoscut-o și eu în cei patru ani de LVA - actualul Colegiu Național „Vasile Alecsandri” din Galați. Eram pe atunci cu toții, cei de la „A”, parte din ultima generație de liceeni școlită înainte de 1989.
Retrospectiv privind, „sensibilitatea” profesorului Țigănuș purta și amprenta acelor ani de comunism târziu. Am aflat ulterior că avusese o carieră frânată politic. Și văd altfel acum obiceiul lui de a prefera proximitatea pereților, atunci când mergea pe holurile liceului sau când, la clasă, se poziționa pentru a ne vorbi. Dar această modestie a sensibilității are un epilog. De la el am reținut - probabil pentru că l-a repetat la lecții de vreo câteva ori - că Victor Eftimiu spusese odată „sunt modest - dar să se știe!” Și îl și văd pe profesorul Țigănuș spunându-ne asta, lăsând capul într-o parte, trecându-și mâna prin păr într-un soi de cochetărie intelectuală și, înainte de a aborda alt subiect, mergând în tăcere în alt colț al clasei pentru a ne lăsa timp de meditație.
Pentru că și el știa, desigur, să fie modest. Adică își știa valoarea și controla cât să (ne) arate din ea. Și atunci, precum azi, a-ți lăsa valoarea să strălucească nu e cea mai bună „politică” de urmat, dacă nu vrei să riști să te expui corecțiilor sociale inevitabile. Noi întrezăream la ore frânturi din această valoare când ne vorbea, cu subtilități care în bune proporții deseori ne scăpau, de poezia lui Iancu Văcărescu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Macedonski, George Coșbuc și mai ales Mihai Eminescu. Dar nu știam aproape nimic despre faptul că profesorul și dirigintele nostru era nu numai un critic literar rafinat, ci și un poet de mare - cum altfel?! - sensibilitate și valoare.
Și cred că și el știa cât știm. Într-o clasă de „mate-fizică”, prioritățile didactice erau oarecum divergente de cele literare. Dar își purta cu grație periferia, ghidându-ne de departe, ca un păstor grijuliu, repetând periodic, ca pentru el, dar asigurându-se că auzim, „haideți că eu știu cât de buni sunteți”. Acum știm și noi că am fost iubiți de dirigintele nostru, chiar dacă nici unul dintre noi nu „s-a făcut” poet, ci aproape toți medici, ingineri, cercetători, profesori. Succesul nostru profesional însă, atât cât e el - iar în multe cazuri este considerabil - se datorează și acestei iubiri formatoare, care ne-a dat încredere în noi în vastitatea anilor postliceali care au urmat.
Pentru mine cel puțin, și sunt convins că și pentru colegii mei, absolvirea nu a însemnat despărțirea. Adică da, eu și noi ne uitam înainte și uitam poate de liceul lăsat în urmă. Aveam facultăți de urmat, familii de făcut și fel de fel de pante de urcat. Dar profesorii nu ne uitau, ci se uitau după noi. Nu mai țin minte în ce împrejurare, la cinci ani după absolvire, profesorul Țigănuș mi-a trimis un haiku scris de el. Ce intuiție sau premoniție a putut el avea că peste ani și eu voi scrie câteva haiku-uri? Ce modestie a putut el avea să facă acest gest pentru unul dintre sutele și miile de elevi ai săi? N-am nicio explicație, în afara celei de mai sus: a dedicației și iubirii de profesor și diriginte exemplar.
Văzându-și steaua/ În toamnă, gândul tace/ Sub clopotul rar
