Volumul de versuri al Nicoletei O. (“Chimera între ziduri”, editura Timpul, Iaşi, 2014) este o carte de debut pe care am citit-o cu o combinaţie de bucurie şi uimire, o carte care anunţă, fără doar şi poate, naşterea unei poete veritabile. Regăsim aici o lume coerentă, stranietatea unui univers alternativ, marile teme (deşi vizitate ironic), fractura interioară ce se răsfrânge peste lucruri, senzualitatea privirii, readucerea limbajului la originea lui stupefia(n)tă. Cu alte cuvinte, regăsim tot ceea ce dă autenticitate şi valoare unei lumi poetice. Recunosc că a fost dificil să “prind” (“to grasp”, ar spune englezii) această lume contorsionată şi expresivă, multiplă şi cinematografică, deopotrivă. Nicoleta O. nu scrie o poezie feminină, nici o poezie sensibilă, nici o poezie facilă. Ca mai toţi poeţii veritabili, Nicoleta scrie cu o oarecare fascinaţie faţă de minunile şi revelaţiile proprii şi cu o oarecare indiferenţă faţă de confortul cititorului. Şi ca toţi poeţii veritabili, reuşeşte să realizeze actul miraculos de a transmite aceste minuni şi revelaţii către cititor.
În poezia Nicoletei O. nu găsim psihologie, nici meditaţie psihologizantă. Nu regăsim mari afecte, nici drame interioare, niciun element din circul obişnuit al interiorităţii. Temele interiorităţii (iubirea, de exemplu) sunt tratate de obicei într-un registru ironic, cu o falsă gravitate. Privirea poetei se plasează mai degrabă pe acea graniţă fină care desparte interioritatea de zidul opac şi impersonal al obiectelor. În acea zonă în care interioritatea emerge, lăsând în urmă regnul mort al lucrurilor. Doar că aici este vorba de o falsă emergere, sufletul se retrage în magma lucrurilor, ca un bulbuc căruia nu i-a fost dat să trăiască (“iar iubirea s-a răsfirat ca puful înecăcios/şi de neadunat/ al unui plop de primăvară”(MAIMUŢELE)). De altfel, mizele acestei poezii se regăsesc din plin în această zonă indistinctă, în care interioritatea se manifestă fulgurant şi inconsistent. În ciclul FURNICILE, interioritatea este doar un zvâc accidental care se pierde de obicei într-un mecanism, ca în CERUL (“alunecă o capcană cu ghimpi/apasă crengile/arde frunzele/soarbe sângele…”) sau ca în ANIMALE FĂRĂ PENE (“aveau să se lovească unele de altele/străzile deveniseră prea mici”). Astfel, CU URECHEA PE CIMENT este o consemnare expresivă a imposibilităţii fiinţei întregi de a se desprinde din mecanismul inform al lucrurilor: “m-am lăsat în jos/m-am culcat pe o parte într-un semifetus/şi nu m-am mai putut dezlipi.”). În cel de-al doilea ciclu al volumului, BECIUL, suntem purtaţi într-un univers lent, subteran şi colcăitor, aflat de asemenea la limita dintre neînsufleţit şi conştient. Garguii celui din urmă ciclu sunt şi ele fiinţe incapabile să-şi depăsească materialitatea, fiinţe la limita dintre organic şi mineral (“pielea i s-a aşezat gargoyle deasupra pielii/vânată de condamnaţii la moarte”.)
Poeta nu empatizează, nu participă la drama lucrurilor, doar observă şi relatează (obişnuinţă jurnalistică?) dintr-o lume stranie, o lume în care elementele constitutive se amestecă şi îşi pierd rostul. Nu e o lume aurorală, ca la Nichita, o lume dureroasă în înmugurirea ei, în care “apele nu s-au despărţit încă de pământ”, este mai degrabă o lume inutilă şi spectaculoasă, “o lume de după” ce s-a întâmplat totul. De aici vin, cred, fibrele puternice ale poeziei tinerei gălăţence: acceptarea, relatarea ironică (o, câtă ironie am simţit în versurile acestea!), luxurianţa imaginilor. Poeta este mintea rece care vizitează locul în care cândva a avut loc o petrecere.
Se poate reproşa ceva poemelor din acest volum? Se pot reproşa, cred, anumite exagerări, mânuirea limbajului devine uneori simplă prestidigitaţie, anumite poeme prezintă, incidental, disonanţe. De asemenea, cred că mai trebuie pompată substanţă într-un univers poetic care încă se caută. Volumul promite însă foarte mult şi ne prezintă o autoare inteligentă, stăpână pe mijloacele sale şi, nu în ultimul rând, reţinută: o autoare care, precum oracolul, vorbeşte doar când are ceva de spus.
Doru Căstăian
