“Doamne, puiul crede cerul coaja altui ou/ din care o să iasă într-o zi din nou,/ dar ce absurd şi banal este acest gând,/ ca o biserică cu turlele-n pământ,/ de fapt, ştii aceasta, doar eşti Dumnezeu!...”
(Ion Avram, Cioburi de clopot)
Săptămâna trecută, prozatorul Ion Avram s-a îmbrăcat în haine de poezie, a scos din sertare nişte texte şi a ales să ne citească zece poeme plus alte trei. După lectură, luându-şi inima în dinţi, Tudor Neacşu a început discuţia şi s-a declarat autocenzurat, pentru că nu poate fi decât subiectiv, că a fost şi nu a fost surprins de poeme, că găseşte în poezia lui Ion Avram bucăţi importante din proza lui Ion Avram. Victor Cilincă a făcut o analiză iscusită pe texte purtând un dialog umăr la umăr cu prietenul său, întrebându-l la un moment dat dacă a încercat să scrie şi proză. Apoi, a spus că influenţa versului popular i se potriveşte, dar are şi influenţe din Sorescu, din Arghezi, a mai găsit şi ceva Zimbru, că îl deranjează unele rime şi că i-au plăcut doar trei texte din cele prezentate, “ceea ce-i mult”. A.G. Secară s-a gândit că ar fi bine ca aceste poeme să fie strânse într-un volum, pentru a se putea vedea impactul poemelor asupra cititorilor ce nu-l cunosc pe prozator. Leonard Matei a văzut “momente de rimă” care nu-i convin, dar şi momentele în care autorul „a stat în starea de poezie”.
A consemnat,
P.S. Astăzi, în acelaşi loc şi la aceeaşi oră aproximativă, adică la “Viaţa liberă”, pe la şase jumate pi em, citesc eu.
