* Ioan Dan Pintilie – Katarina de vechii Galaţi, Ed.Sinteze, Galaţi, 2015
Un volum antologie, deschis de un grupaj de inedite care dă şi titlul cărţii, măcar parţial (grupajul e doar „Katarina”, misterioasa Kiră a Galaţilor), propune poetul şi publicistul Ioan Dan Pintilie, care este un modernist sui generis, îndrăgostit de misterul cuvântului liric, dar trezind îmbufnarea muzelor care s-au simţit, până acum, oarecum neglijate, parcă geloase pe prietenii care le-au răpit din clipele care trebuiau rezervate exclusiv ritualului scrisului, cu tot ce implică el. Prietenii care călăresc nişte cai înstelaţi, despre are scrie în poemul chiar aşa intitulat, „Despre prieteni”: „Nicăieri nu poţi dormi mai bine decât în vis.../ Îţi găseşti acolo un loc,/ Cunoscut sau ne,/ Unde te ocupi cu de toate.../ Tai copaci, descoperi tot felul de minunăţii,/ Iar când te întreci cu alţii, câştigi doar tu!// Odată am dormit la pepeni/ În lanul de dincolo de şanţ -/ Se făcea că eram mai mulţi:/ Gelu, Lili, Don Fani, Ionică,/ Gheorghe a lu Pintilie zis Bîta -/ Unii furau ştiuleţi în lapte de la Sandu Buhoci,/ Pe care îi coceam pe foc de cotoare,/ Alţii făceau rost de struguri negri/ Şi îi fierbeam povirla -// De multă fericire,/ Ne aruncam ţărână pe spinare/ De se minunau oamenii:/... „Mă vouă vă este bine ca la mâţe!” (p.14)
Amintirile se împletesc cu meditaţia, dacă nu vorbim şi despre un onirism frust uneori, alteori tradiţional îmbinat cu un suprarealism moderat, ca în „Koneţ” („sfârşit” în limba rusă, poem care apare chiar la început, oarecum paradoxal): „Rătăceam pe un drum alb/ Înfăşurat cu o cărare de ghips/ Calul era când negru când alb/ Fără ham şi cu ochi de Narcis// Poteca avea un nod cristalin/ Coada calului, şipot de izvor/ Smirna se topea puţin câte puţin/ Ruseşte scrie pe cerul incolor// Drumul indecis, cărarea sublimă/ Calul amirosea a praf şi poieni/ Koneţ scria pe ficat şi pe inimă/ Abatorul în loc de boi sacrifica reni.” (p.11)
Precum se observă, poezia lui Ioan Dan Pintilie (ca fenomen liric) nu caută neapărat numai Frumuseţea, ci dă mai degrabă unui anumit Adevăr (poemul care închide grupajul este „Poemul Adevărului”)ceea ce este al lui: autenticitatea, cu sau fără trecerea printr-un filtru de lectură sau de istoric al lecturilor, accentul fiind pus pe un realism liric care chiar transfigurează realitatea, în momentele de inspiraţie. Poate cel mai reprezentativ poem ar fi, chiar şi prin titlu, poemul „Babaroase”: „Suntem cu toţii din aceleaşi oase./ Copacii noştri au aceiaşi Crengi./ Afară ninge cu bucăţi de raze,/ Ni-e vârsta ca o sanie de regi,// Avem aceleaşi note la purtare,/ Iar zilele-s mai scurte şi mai nopţi,/ Ne adăpăm cu ape curgătoare,/ Berbecii fug cu lupii lor în colţi.// Ni-s zarzării imagini decrepite,/ Florile au petale de chirpici,/ Icoanele-n perete au cuţite,/ În vene burniţează licurici.// Suntem cu toţii de aceeaşi seamă,/ Am fost cu ora în aceleaşi clase,/ Iar toată viaţa e o panoramă,/ Pe care o jucăm la babaroase.”
Dacă un clasic (din al doilea val, ca să mulţumim pe scrupuloşi!) voia din mucegai să cheme poezia, Ioan Dan Pintilie, ca un Mircea Dinescu de-al Covurluiului (apropo la preocupări şi gusturi… culinare!), dedică un poem chiar ciorbei de fasole, umorul şi un soi de anti-poezie (are un text intitulat chiar „Antipoezie” iar unul se numeşte „Iarnă culinară”!) fiind atribute ale liricii sale, pe care, în prefaţa cărţii, am încadrat-o într-un curent căruia i-am spus supratradiţionalism, dacă n-ar fi mai corect chiar un hibrid suprainfratradiţionalist! Sic! Religiozitatea ne aduce pe căi oarecum bătute ale receptării, precum în „Pasărea Domnului” sau în „Requiem”: „Priveam spre capătul infinitului -/ Pe malul apei,/ Aşteptam să treacă leşul./ Gândul, ideea, speranţa, mă însoţeau./ Ne uitam unii la alţii, (suspectându-ne)/ Dorm casele, oamenii, animalele -/ Morţii nu. Ei fac istorie/ Împreună cu singurătatea -// Salcâmii au îngenunchiat în faţa lor/ Şi recită din psalmi!” (p.17).
Uneori, precum în „Armonie beligerantă”, parcă ar fi (de) chemat(ă) o muză a detaliului, care ar fi curioasă să vadă cum „şarpele monitorizează ghionoaia”. Dar când eşti prieten cu Cerul (un poem este „Prietenul meu, Cerul”), îţi permiţi să scarpini porcul pe burtă gândindu-te la frumuseţea versului cu vorbă scurtă care nu iartă de Ignat, la frumuseţea bizară a sângelui care ne aduce aminte de ritualuri care ne apropie sau nu de zei păgâni, uitaţi, amintiţi doar de „lacrimi de ciută”, labişian sau, dintr-un apel către „domni”, unde finalul ar fi cam aşa: „Cu grenada în mână/ Mă las pârât de propriul eu./ Doar două scânduri îmi spun/ Despre distanţa până la Dumnezeu./ De-aceea,/ Vă spun dintr-un somn hotărât:/ Vreau să trăiesc până când mor.// Atât!” (p.24) Un spartan în felul lui, jonglând (şi) cu anacronismele (penultimul poem este chiar „Anacronic”), Ioan Dan Pintilie este în primul rând un ludic care s-ar juca liric de-a răbdările prăjite cu timpul care şi-a răsucit „aşa de rău/ piciorul în zbor,/ de-au rămas lingurile sechestrate în castron”… Deoarece, într-un fel, o lasă pe Katarina să fie furată de un turc fără să lupte prea mult să ne-o arate în splendoarea ei (nunta nu mai are loc peste tot unde ar trebui, ci doar „la geamie”!), lăsându-ne şi pe noi, viclean, să aşteptăm ce va urma… Goblenurile reproduse în finalul cărţii, realizate de Lala Pintilie, deschid şi ele porţi către un univers care există şi care poate fi receptat, consemnat, liricizat… Sau nu! Asumându-şi şi neîmplinirile (nu ascunde criticile negative, dar constructive!), poetul e gata de luptă!
