(către steaua cu ochii medeleni)
Dacă se întinde iarăşi mâna ta/ după steaua care nu mai vrea să stea,/ strânge-i rochiile toate/ lungi şi pline de păcate,/ şi să cadă goală, uite-aşa!
Nu mai are farmec, nu mai ştie cum,/ când s-a terminat lumina ei pe drum;/ drumul poreclit cărare,/ numai buruieni amare,/ numai greieri daţi la ergo sum!
Încă se aude scâncetul de-atunci,/ când punea la cale numai raze lungi,/ când mă căuta acasă/ şi scria pe geamuri: lasă/ naibii cântecul de nibelungi!
Spune-mi ce mai face apa din fântâni!/…Eu citeam ca prostul, mă spălam pe mâini;/ cu spălarea mea păgână/ stricam apa din fântână/ şi credeam că vii să mă îngâni!
Nu se mai întoarce pasul meu aici,/ unde cade luna printre licurici,/ unde rugăciunea cade/ tocmai din Upanişade,/…să te văd acum ce-o să mai zici!
Uite-aşa, iubito, ai murit mireni/ masculini şi feminini şi ambigeni!/…Ce frumoasă întâmplare/: uite-aşa se stinge-n zare/ steaua mea cu ochii medeleni!
