Am citit cu bucurie volumul de poeme “Eu, Henric al ∞ - lea & muzele decapitate” (Eikon, 2015) pe care Adi George Secară l-a lansat în cadrul Festivalului Naţional al Cărţii “Axis Libris”, care s-a desfăşurat la Galaţi, la finalul lunii mai. Bucurie pentru că este întotdeauna o binecuvântare să citeşti un poet autentic, care scrie cu şi din plăcere.
Volumul lui A.G.S. este unul special prin structură şi prin intenţie. Este o “cărticică sandwich”, după cum o numeşte chiar autorul, cu două texte din 2014 la început şi la sfârşit, între care se află mai multe poeme scrise înaintea debutului din 1998. De apreciat, aşadar, curajul şi siguranţa unui autor care îşi aruncă copiii din tinereţe sub lama critică a privirii altora şi mai ales a propriei priviri. Înarmat cu (auto)ironie, dar şi cu bucuria revizitării, A.G.S. ne propune o degustare tihnită de poezie veche, la umbra răcoroasă a trecutului. Din mijlocul jocului (post)modern, surâde un poet autentic, clasicist aproape, rapsod al iubirii şi al clipei.
Niciun mijloc nu-i este străin lui A.G.S. pentru punerea sa în scenă. Muzele invocate sunt decapitate, iar muza-călău domneşte rânjind peste pustiul inspiraţiei. E ceva jucăuş în această invocare, e şi acceptare cinică, este în acelaşi timp şi regret, regret autentic că muza nu e “chiar poezia”. Şi dorinţa sinceră, copilărească aproape, ca muza să fie totuşi ceva semnificativ: “lacrimile invocării muzei/dacă muza nu e chiar Poezia/ar dori să danseze pe muzica lui René Aubry/ar dori să nu fie doar nişte lacrimi/ci să aibă viaţa unor zeităţi oarecare”. Muza e aşadar o fiinţă ţinută încă în viaţă doar de dorinţa poetului, o existenţă cvasi-spectrală: “ea este în coşmarul său/din ce în ce mai acasă/morţii îi sunt din ce în ce mai aproape/îi dansează printre coaste/vertebre.” Regele-poet Henric este doar o maşină de scris, muza este un pseudo-spirit care veghează această pustietate rece: ”În ea însăşi muza-călău/îmbrăţişează inima maşinii/vrea să plângă/dar nu îi este frig de frig/nu mai simte.”
În miezul volumului, descoperim poemele vechi ale lui A.G.S., cele de dinaintea debutului, pe care le citim cu plăcere estetică autentică, poeme aproape de factură clasică (cu un motto din Costache Conachi), modulate însă modern, într-o manieră care aminteşte de proiecţiile halucinatorii ale lui Cărtărescu: “domneai/ peste acel autobuz/plictisit şi nepoluant… domneai în veştmânt de purpură/peste oameni şi bagaje,/parbrize şi feliuţe de oraş.”(“domneai”). Remarcăm unele strofe care au delicateţea unei “nocturne” de Chopin: “erai clapele pianului/la care cântam/pentru a-mi răscumpăra/tăcerea.” Poetul arată, timid şi neruşinat, în felul tuturor poeţilor adevăraţi, ceea ce e de nearătat, se lamentează cu vocea “persanului învins”, care a învăţat că “poate iubi cu armele în mână”, îşi cartografiază răvăşirea, denunţă ireversibilitatea drumului pe care l-au împins “cavaleriile sânilor”: “tu ai trecut cu cavaleria sânilor/făcându-mi ochii una cu cerul/arcaşii privirilor tale/m-au împădurit cu disperarea brazilor/prăştierii în piatră şi fier m-au încins/nu voi mai putea fi nicicând ce am fost/e un truism.”(“acum”). Peisajele se retrag în ele însele şi capătă consistenţa simbolului, în cea mai bună tradiţie a poeziei de dragoste: “se strângea faleza-n sine/rămâneau doar valuri de zăpadă murdară/şi noroi ce ne cucerea tălpile/noi vorbeam de parcă am fi vrut să râdem/de tăcere.”(“alt poem, după o plimbare pe malul Dunării”). Poemele mai vechi, miezul sandwichului care este acest volum, se citesc, o spun încă o dată, cu o plăcere pură. A.G.S. iubeşte frumos şi scrie frumos despre asta.
Volumul se încheie cu un “pseudo-prolog” la o piesă de teatru. Evident, un pseudo-prolog, pentru că ceea ce urmează, ceea ce este doar sugerat, nu este o piesă de teatru, este o anti-piesă, este “absenţa operei”, adierea nefiinţei care suflă peste regatul părerii: “şi aş vrea să fiu stăpân al nopţii/definitive/care nu cunoaşte iubire omenească”. Shakespearian, lui Henric îi rămâne doar să constate carnea de fum şi iluzie a regatelor interioare, peste care domneşte cu tristeţea şi ironia unui rege drept: “şi voi interzice simplu/amintirile/voi începe cu ale mele/pentru că voi fi un rege drept.” Poetul-rege îşi culcă optul pentru a surâde infinitului.
Să citim aşadar cu discreţie şi cu patos minunatul volum al lui A.G.S., pentru că poezia bună nu poate fi celebrată decât aşa.
