(120.Mihai.120)
Sunt exact 120 de ani de când te caută cei care cred că te-au pierdut. Tot atâţia ani au trecut de când unii te-au făcut geniu, alţii te-au făcut sărac, unii te-au făcut singurat, alţii te-au făcut ne/muritor şi naţional(ist), dar foarte puţini, din ce în ce mai puţini, au citit măcar odată ce ai scris tu şi a descoperit Einstein mai târziu.
Mă rog, este treaba fiecăruia să facă ce este în stare să facă despre/întru memoria ta. Oricum, stai liniştit, detractorii te detractează, cititorii te citesc, iubitorii te iubesc…dar, vorba poetului Mihai Ursachi, „nici nu putem să-ţi dăm şi nici nu putem să-ţi luăm nimic”.
Unii se cred mai mari decât tine, alţii te consideră „cadavrul nostru din debara”, unii se bat cu tine în piept prin parlamente şi paranghelii guvernamentale, alţii îţi rup mâna Veronicăi în fiecare an, unii cu „nas subţire” şi cu „ceafa groasă” ţi-au pus fotografia pe bancnote mizerabile, deşi locul tău ar fi fost sfânt pe drapelul României găurit când s-a împlinit un secol de la plecarea ta lângă Dante, Homer, Kant şi alţi contemporani ai înţelepciunii şi ai celor care „nu credeau să-nveţe a muri vrodată”.
Domnule Eminescu, am fost în Ipoteştiul cu „natala ta vâlcioară” şi am găsit o căpiţă de fân în locul statuii tale. Am fost în „Uspenia” botezării tale şi am găsit o bătrână care citea „Memento mori”. Am fost la plopii fără soţ şi trebuie să-ţi spun că mai sunt 17, doi fiind tăiaţi să fie făcuţi hârtie pentru cărţile celor care se citesc doar pe sine. Am fost lângă „lacul codrilor albastru” şi am aflat o frumuseţe indescriptibilă pe cale de dispariţie fiindcă nişte „urmaşi ai Romei”, „împăraţi şi proletari”, aruncă gunoaie peste nuferi, se scaldă şi îşi lasă păduchii şi jegul în apele unei suferinţe înţelese doar de cei care trăiesc întru iubire, iar nu muşcă din ea.
Domnule Eminescu, te rog să-i ierţi pe toţi, chiar şi pe cei care se duc în şlapi şi în pantaloni scurţi şi în maiou (pe care scrie Hagi) la mormântul tău şi în sălile care îţi poartă numele întru apărarea Limbii Române!
Domnule Eminescu, iartă-mă că îmi amintesc vorbele spuse de Oswald Teodoreanu: doar doi oameni merită un pahar cu vin de Cotnari: Mihai Eminescu şi Ştefan ce Mare!
În rest, Matria ta, „dulcea Românie”, încă rezistă sub „tagma jefuitorilor”, dar „ciorile şi spânzurătorile” sunt foarte aproape!
Te salut, domnule Eminescu!
