* Simona Negritoru - Reverberaţii, Ed.F.C.Antares, Galaţi, 2015
Confesiunea nu este întotdeauna poezie şi Simona Negritoru pare să-şi asume această neîmplinire, dar aceasta nu înseamnă că lirismul nu este salvat, chiar cu orice preţ. În primul text din carte, chiar are loc o interesantă punere în abisul oglinzii relaţiei cititor-scriitor, cititorul fiind îndemnat să vină la lumină: „Află-ţi loc şi deapănă-mi o poveste despre tine. E cea mai neîntâlnită şi cu siguranţă nimeni nu ar fi trăit aşa ceva. Stai cu coatele pe genunchi şi ascultă la ce ai să-mi spui!”
Şi eu, cititorul, îţi spun că am primit un volum de poezie fără redactor de carte, în care, într-un fel, poezia este închisă „într-un vis de copil”: „te-am închis într-un vis de copil/ Şi te-am prins într-un cer neinventat/ Să mă dezbar de cuvinte/ Să tăvălesc pe jos tăcerea ce se născu/ Cu NOI odată.” (p.6). C-o fi poezia însăşi, sau o fi poezia-omului-iubit, rămâne să alegem: „În vis te iubeam. Te căutam cu vârfurile degetelor./ Doar să-mi răspunzi. O nălucire a minţii mi te aducea pe gene./ Mi-e dor de tine. Şi n-am să te mai văd. Unde ai fost în tot acest timp?/ Revino-mi în suflet! Sau pleacă în inima mea să te culci aproape!”
Ca orice poet, şi autoarea este imprudentă, lăsând maliţioşilor posibilitatea de a spune că scrie fără inimă: „Îmi caut inima. Doare atât de tare în piept fără ea, ca o moarte viindă m-aş fi zbătut pentru inima mea. Toate uşile închise se vor deschide şi pe o masă îmi voi găsi inima, un ac, o aţă şi-o pensă cu care s-o apuc s-o leg de vene şi s-o cos.” (p.8). Nu trebuie să lăsăm să se creadă aceasta: sentiment chiar există, chiar împreună cu o luciditate care are uneori are şi umor, precum în textul de la pagina 12: „Am cuvintele lungi. Iar tu ai buzele mari./ Muşc din te iubesc şi surâd a neant./ pentru că eşti TU.”
Dar sobrietatea şi gravitatea sunt două prinţese autoritare, care constată: „Şi orice noapte nu s-a mai întors./ Cerul era plumburiu. Te voia pe tine./ Zăpada te săruta pe obraji iar lacrimile ningeau terestru./ Am făcut dragoste şi nu mai eram./ Eram vietăţi sălbatice ce-şi stăvileau dorul./ Atât amar de dor.” (p.9)
Scepticismul se îmbină cu un optimism aproape metafizic: „Poate vom ajunge unul către celălalt./ Ori poate muri-vom căutători.”. Sau: „Am murit de fiecare dată pentru a mă naşte/ Şi am căzut în abis spre a mă ridica munte peste ape.”
Aproape o neo-romantică pură, Simona Negritoru este atentă şi la războiul continuu şi la absurditatea din jurul său, precum se observă şi din nişte poeme care ating delicatul subiect al universului copilăriei (p.27, 28, 54, 55 par exemple). Având delfin în sine („delfin în mine”, p.24), dispare deseori „dincolo de orizont” (poate şi de cel al poeziei), reamintindu-ne că în relaţia dintre om şi poezie trebuie multă atenţie, răbdare, făcută nu strident diferenţa dintre „suflet şi inimă”. Şi uneori rugăciune multă, transfigurată (sau nu) în psalm: „Doamne, te caut şi te strig cu nădejde/ Aleargă ruga-mi către tine şi cade secerată-n genunchii moi/ Plini de frică şi teamă către necunoscut/ Dă-mi lumină să văd pe unde apuc” (p.29). Tragedia condiţiei umane o provoacă şi la reacţii dure, care surprind: „Din lemn de cruce îmi zâmbeşti,/ ce-am ajuns,/ Să petrecem mai mult timp împreună de când eşti moartă decât atunci când erai vie/ Ce porcărie!/ AMIN” (p.31)
Ca un Lazăr (invocat în textul de la pagina 35), poeta aşteaptă un miracol (şi literar)! Şoptind în final (de carte, p.57), referindu-se probabil şi la universul poeziei: „Tu ştii că universul n-are colţ?” Un colţ la care s-ar putea pune Singurătatea aceea mare, de neîmblânzit, de regăsit într-un alt mini-psalm: „Doamne, am atâta singurătate să-ţi spun/ Încât mie nu mi-a mai rămas decât mine prin TINE Doamne./ Amin.” (p.49).
Între reverberaţia înţeleasă ca persistenţă a unui sunet şi cea simţită ca reflexie a luminii ( a se vedea superba copertă în care o tânără femeie poartă o mască purtătoare de Lumină), Simona Negritoru caută… în primul şi în primul rând răspunsuri: „ – Mamă, auzi… când o să fiu mare o să aflu de ce murim noi oamenii?/ - Şi de ce ne băgăm în pământ… să stăm la întuneric…/ - Auzi, mamă, o să am chibrituri ca să am lumină… că o să fie întuneric, mamă, acolo şi nu o să mai văd… o să aud, mamă… O să pot plânge, mamă… O să vreau să te iau în braţe, mamă, şi nu am să mă pot mişca? O să vreau să îţi vorbesc, mamă, şi o să am buzele lipite cu ţărână?” (p.55)
De aici, cititorul nu va putea decât să rămână şi el cu buzele lipite, cutremurat!
