(tragicomedie cifrată)
Vine. Aştept. Adun şi scad cum-uri. Îmi pare/ că multe când-uri mi-au trecut pe lângă nas/ fără să văd ce se petrece într-o floare,/ de ce ajunge fruct şi clipa-i moare-n ceas.
Şi tot împart nimicul zilelor apuse/ la ce a fost închipuire şi păcat,/ şi tot îmi dă aceleaşi vorbe mereu spuse/ de mama: hai, că bate clopotul în sat!
Şi înmulţesc zădărnicii fără de care/ nu mi-ar fi dat o vorbă tata lăcrimând:/ acasă coasa rugineşte în splendoare,/ eu mă înalţ la cer, cu ochii în pământ!
Vine. Aştept. Nu cred că fac nici o scofală./ Termin un măr. Patru seminţe am găsit:/ şi nord, şi sud, şi răsărit, şi asfinţit/ pentru paingul din cutia mea poştală.
Le va mânca, vor încolţi la el în pântec,/ vor face crengi prin găurile de văzut,/ va fi un măr pe care nu l-am cunoscut,/ căci nu i-am scris nici o baladă, nici un cântec.
Nu are rost să-ntrebi ce cum-uri şi ce când-uri/ s-au deşirat şi s-au pierdut într-adevăr:/ un măr nu poate fi mai mult decât un măr,/ chiar dacă un poet îl uită printre rânduri.
Mănâncă-l tu, dacă vei trece pe la mine,/ şi să găseşti pentru seminţe adăpost,/ împarte tu şi înmulţeşte tot ce vine/ unde adun şi scad nimicul care-am fost!