La 20 noiembrie 1978, Antoninei Ghinzburg (Macarova) i s-a dat sentinţa: împuşcarea. Antonina asculta în linişte vorbele judecătorului, în acelaşi timp neînţelegând de ce sentinţa e atât de dură: “A fost război... Iar acum am probleme cu ochii, am nevoie de operaţie, chiar nu o să mă îndreptăţească?”.
Atât timp cât a mers ancheta, Antonina nu s-a contrazis, vina şi-a recunoscut-o de la început, dar nu a înţeles amploarea faptelor sale. Cât a colaborat cu armata germană, ar fi omorât circa 1.500 de oameni. Cererea de iertare şi revizuirea dosarului au fost respinse, iar după un an de la judecată, sentinţa a fost aplicată. Antonina nu a fost maniacă şi nu a avut probleme de ordin psihic.
Războiul distruge
S-a născut în suburbiile Moscovei. În 1941, Antonina pleacă benevol pe front în calitate de soră medicală. Avea doar 19 ani. Nimereşte lângă Viazma, unde Fronturile Sovietice de Apus şi de Rezervă au fost învinse rapid de forţele germane, care au exploatat zonele slabe din apărare şi au pătruns în spatele liniilor sovietice. Poziţiile defensive sovietice, care se aflau încă în plin proces de fortificare, au fost străpunse şi ambele coloane de blindate germane au făcut joncţiunea la Viazma, pe 10 octombrie 1941. Germanii au arestat-o pe Antonina împreună cu soldatul Nicolai Fedciuk, dar ei reuşesc să fugă şi se ascund prin împrejurimi. Pentru a nu fi lăsată singură, Antonina propune soldatului să întreţină relaţii sexuale, fapt recunoscut de ea în timpul anchetei. În cele din urmă, Fedciuk se întoarce la familia sa, iar Antonina, în 1942, ajunge în localitatea Lokoti care era ocupată de germani. Aici este iarăşi arestată.
De la asistentă, la călău
În 1942, această localitate era centrul aşa zisei Republici Lokoti, ocupată de germani. Prin împrejurimi, germanii deseori prindeau soldaţi sovietici, partizani, dezertori. În acest context, apare necesitatea unei noi profesii, cea de călău. Germanii din Lokoti încredinţează această funcţie Antoninei, astfel ei sunt scutiţi de orice învinuire.
Macarova primeşte o mitralieră de marca Maxim şi aşa zisul ”salariu” - 30 de mărci pentru fiecare om mort. Primul măcel a fost mai dificil, Antonina a trebuit să consume alcool, în schimb următoarele au fost mai uşor de realizat.
O viaţă ca-n filme
De dimineaţă, Antonina se trezea, îşi lua micul dejun şi mergea la serviciu. Îşi curăţa arma, număra banii, trofeele. Povestea: “Se întâmpla, împuşcai, te apropiai, el se mai mişca, îl împuşcam în cap ca omul să nu se mai chinuie”.
În unele momente, Antonina era deranjată şi întristată din cauza gloanţelor şi sângelui de la victime, căci acestea îi stricau hainele şi încălţămintea. După ce ucidea, femeia deposeda cadavrele de lucruri care îi prezentau interes – haine, bijuterii, încălţăminte etc.
În afara orelor de lucru, Antonina petrecea timpul cu soldaţii germani în diverse localuri. Din 1942 până în toamna lui 1943, Antonina a executat aproximativ 1.500 de oameni nevinovaţi în localitatea Lokoti, băgând frică printre localnici.
În 1943, Republica Lokoti trece de partea forţelor de eliberare sovietice. Antonina reuşeşte şi de această dată să rămână nevătămată. Avea câteva boli venerice şi cu câteva luni înaintea eliberării a fost trimisă la tratament. Apoi, soldaţii şi conducerea germană o trimit în lagărul Königsberg. În 1945, lagărul este lichidat, ostaticii eliberaţi. Antonina face rost de acte false, precum că ar fi sora medicală din lagăr.
Ajunsă în libertate, se angajează lucrătoare la spital. Aici face cunoştinţă cu soldatul rănit Victor Ghinzburg, cu care se căsătoreşte. Fiind originar din Belarus, după recuperare, Victor îşi ia noua soţie şi se mută în ţara natală. Astfel, urma Antoninei dispare.
În fosta Republică Lokoti, imediat după eliberare, au început căutările Antoninei. Mărturii erau mai mult decât suficiente, doar că Antonina a schimbat familia, ţara şi profesia. Locuia în Lepele, angajată la fabrică în calitate de cusătoreasă. Mereu apreciată de colegi şi de conducere, fotografia ei nu o singură dată apărea pe panoul de onoare al fabricii. Avea două fiice. La banchete şi sărbători stătea retrasă şi nu consuma alcool, ca orice doamnă decentă de familie.
Greu de găsit
În anii 1950, fostul şef al puşcăriei din Lokoti a recunoscut că în funcţia de călău a fost Antonina Macarova, 20-22 ani, soră medicală. La începutul anului 1955, Antonina a fost dată în căutare unională. Dar în 1965 pe anchetatori i-a dus în eroare un document german în care erau informaţii despre o oarecare Macarova diagnosticată cu boli venerice, împuşcată în 1943. Căutările au fost oprite, dosarul închis, transmis la arhivă. Antonina apare în martie 1977 în ancheta fratelui. Întâmplător, fratele Antoninei, completând ancheta pentru a pleca peste hotare, a scris numele de familie al surorii sale după soţ. Timp de 30 de ani, Antonina a ţinut legătura cu familia sa din Rusia, aceasta fiind unica pistă în găsirea ei.
După 30 de ani de la evenimentele din Lokoti, a sosit timpul decontării pentru actele comise. Antonina era deja la pensie. A fost chemată la biroul asistenţei sociale, sub pretextul unei recalculări. După ferestruica de la casieria biroului o aştepta o martoră din Lokoti, cu scopul de a o recunoaşte, mascată ca fiind colaboratoare a biroului. Arestarea a decurs în linişte, Antonina nu a opus rezistenţă, doar a cerut să fie lăsată să fumeze. Până au ajuns la sediul local al MAI, Antonina ajuta la rezolvarea integramelor.
În 1979, rusoaica a fost găsită vinovată şi condamnată la moarte. Aflând cauza, Victor, soţul Antoninei, împreună cu fiicele au plecat din Lepel pentru totdeauna.
Dosarul trădătoarei Antonina Ghinzburg se află în arhiva MAI, reg. Briansk, Rusia. Oficial, dosarul Antoninei nu este încă închis, pe unele file mai este scris „Strict secret”.
Sursa historia.ro
