* Ioan Toderiţă - Ereziile Mirării, Buzău, Editgraph, 2015
Îmblânzind abstractul, dar nu şi absurdul condiţiei umane (şi chiar al expresiei artistice, existenţialiste umane în special), scriitorul Ioan Toderiţă propune cititorului interesat o culegere de „poeme criptofobe”, ca să folosesc o sintagmă folosită de către autor în poemul „Cercul vicios” (p.53-54): „Natura, o artă convertită la cartea lui Enoh, mă-ndeamnă să scriu acest poem criptofob”...
Exasperat de Ipocriziile lumii, „eviscerat de titani” (p.114), se pune pe ceartă cu „morţii şi viii”, ascute la rându-i „toporul ultimei necuviinţe” (p.123), murmurând, către final de carte: „Mi-i destulă această ciopârţire, prozodie morală”. (p.125). „Înger al mirării nimănui” (p.124), unul dintre îngerii micilor apocalipse necesare, I.Toderiţă provoacă dogmele, sub semnul unei sincerităţi mai mult decât prometeice, tuşând, după cum o spune chiar titlul cărţii, Erezia... !
O erezie destul de diplomatică, poate nu este chiar atât de bine să fii neîndurător cu zeii! Scrie în acelaşi „Cerc...”: „Vând amor propriu şi ego-lirism/ self romantic, postmodern, altruist./ Eu, acelaşi eu, din acest text nepermis,/ mă cert, Doamne, deseori, cu tine,/ pentru o nouă tablă a creaţiei divine./ Eu, nevrednicul Rabdă, ereticul eu...” (p.54) Dar poate cititorul poate fi dezmorţit cu primul sonet, p.36: „Sângele dezghiaţă zăpezile din pumn./ Sărutul sfinţeşte altare de fum./ Se scutură cerul de sfere amare./ Mi-i foame! Fiinţa iubirii mă doare.// (...)// Vioara învrăjbeşte, vocale, consoane.../ Cu degete lungi, arcuşul, atinge/ striaţii infime, de sârme şi carne./ Și moartea, de frică, în moarte, se stinge.// Trec şnurul privirii, în ziua de mâine./ Mi-i sete! Cu sânge, s-adapă un câine.” Pricini de gâlceavă se ghicesc printre versuri, provocatoare: „Doamne,-n noi ar fi nescrisă cartea iubirii interzise! În patul lui Procust, somnul Satanei se alungise!” (p.55). Sau: „Feriţi-vă de jurăminte!/ Dumnezeu ne ascultă, nu ne ţine minte...” (p.61). Sau: „De mâine, voi fi increatul,/ deprins să-ţi mărturisească ce-i dulce, păcatul./ Azi de cuvânt mă tem: în el, flămând să umblu,/ Să-l oglindesc afară, cât l-am rostit `nlăuntru...” (p.72) Miez al discursului, nucleu dur, ar putea fi considerate poeme precum „Ce-i frumos...” ori chiar cel numit „Erezii”, dar nu numai, silbasindu-se o Nemulţumire, o Mânie, referindu-se şi la un demon al Uitării care îţi poate da fiori, la pagina 75!
Nemulţumirea se poate referi la un fel de rapacitate „a câte n-am fost”! Poetul zice frumos de sărbătoarea a „câte n-am fost” în acel poem al ereziilor, cântă încruntat absenţa unui oarecare noroc, mai exact a manifestării lui: „Dumnezeu doarme în grădina duminicii Lui de odihnă, pe scăfârlia norocului meu”... Un noroc de înger decăzut, şi din cauza orgoliului creator, câteodată subtil, alteori grandoman, dar infailibil, precum Sentimentul la care face referire într-un poem dantesc, p.49: „Mai departe de ideal, văzul gângureşte întuneric placentar”...
Între ideal, raţional, teluric, poetul ştie înţelept, cu o precizie aproape pre-socratică: „N-are mintea altă soartă, soarta-şi minte...” (p.50).
Ludic orgolios, este pus în faţa contingentului: „Rumoarea stradală a neîntăietăţii mă lasă perplex/ Zâmbesc omului, care, (sic!) mă scuipă şi mă îndură.” (p.52).
Cartea are patru părţi, partea treia începând cu „o sfântă liturghie a plângerii de sine.” În ansamblu însă este şi o meditaţie asupra istoriei universale, dar şi a celei personale, ca să nu spunem şi acelei locale, după cum se observă în „Troleul”89” sau în „Istoria” de la paginile 84 şi 85...
Dar revolta sa stă şi sub ameninţarea „Imperiului credinţei devastatoare”, care învie fără doar şi poate!
Furia, zice undeva de „fructele mâniei”, i se mai estompează din când în când, poate zări noi „geneze” (p.91: „În numele onoarei de-a fi altul, relaţia mea cu mine e un simulacru”), poate îndrăzni, luciferic, să declare: „Dumnezeu sunt eu. Altul din mine ori din afara mea, mă face de ocară.”
Dacă ţinem cont de cum se intitulează partea de încheiere, „Să mori visând apoteotic”, baudelairean vorbind, poetul I.Toderiţă a scris, asumându-şi bine asimilat înaintaşi precum Eliot, Mallarme, Blaga, Ion Barbu ş.a., nişte „Vise ale răului”, cu mult curaj, pentru cei care mai îndrăznesc a citi, strigând, de fapt, „Lasciate ogni speranza”... Estetic vorbind, avem o transfigurare memorabilă, un soi de atac asupra unor turnuri gemene care, însă, nu mai există! Mai zice poetul: „Avem veşti că istoria e o poruncă plină de sentimente contradictorii...”
Din acest ghem de sentimente contradictorii, Ariadna (amintită la pagina 93, ameţită de absint ca o celebră eroină a lui... Picasso) nu-l poate, probabil, salva pe Tezeu, poetul. Omul nu poate ierta, într-un fel, Moartea, dar aceasta, în dumnezeirea ei, este miloasă: poate dicta poeme cu adevărat cutremurătoare, care pot propune o carte printre cele mai interesante de poezie ale anului 2015 după Hristos! Moartea, „muzeu de ceară”, Moartea morăriţă inspirând morarul morilor din om (p.98), cel care recunoaşte că-şi face de cap vânând cuvinte pe-o prispă infinită, fără un adevărat complex Bachelard!
