CRONICĂ DE CARTE/ Super! Sunt o carte!

CRONICĂ DE CARTE/ Super! Sunt o carte!
Evaluaţi acest articol
(8 voturi)

* Ciprian Măceşaru - Locul în care n-am ajuns niciodată, Editura Charmides, Bistriţa, 2015


Atins de un virus al blazării receptării literare, am început cartea lui Ciprian Măceşaru, în format pdf, de la coadă la cap, şi pentru a nu fi ispitit să citesc prefaţa lui Radu Vancu. Pentru mine, cărţile sunt cele mai frumoase animale din lume. Animale de casă, evident. Şi când le mângâi, nu contează dacă începi de la coadă sau de la cap. Iar când este în format pdf, nici nu mai contează să începi… discuţia, darămite mângâierea.

Este drept că multe cărţi nici nu au nevoie de mângâiere. Stau bine pe propriile pagini, în propriile cuvinte, care se iubesc bine în propoziţii şi fraze.

Unele cărţi au cozi puternice, de canguri uriaşi. Pot fi şi frumoase, precum cele ale păunilor. Mişcarea sobră a cozii cărţii lui Ciprian Măceşaru stârneşte nisipul unei plaje quasi-metafizice unde un spirit quasi-mistic, care n-ar vrea să fie sceptic, visează kafkian (tot a publicat de curând cartea „Super! Sunt un gândac!” şi a mai şi fost şi la Praga!) la ce va fi după! După colţ! Colţul paginii ultimei tale zile! Desigur, scriitorul se situează într-o zonă crepusculară, dintre lumi, dintre locuri, observă propriul imaginar şi notează: „Nu poţi ascunde ceea ce e deja aici,/ partea de întuneric din gesturi./ Abia la final vei vedea/ picioruşele negre şi multe/ de partea cealaltă.”

El ştie că într-o zi cel care îl locuieşte îi va lua locul definitiv şi nu va mai şti că există! Prin această concluzie se încheie volumul. Desigur, sfârşitul poate fi un nou început, poate nu vom fi morţi, ci parcă am fi morţi!

Ciprian Măceşaru este, indiscutabil, un ludic care doreşte ca „supranaturalul” (aşa se numeşte un poem, mai toate fiind de mică întindere, esenţializate, dacă vreţi) să existe!

Alegând să vorbească despre locuri şi mai ales despre un Loc, ajunge să se refere şi la drumuri, la întoarceri: „Cuprinşi de teamă,/ am ales scurtătura./ Ne-am rătăcit/ şi n-am ajuns/ niciodată.” Poate Poezia chiar este şi ea o scurtătură de acest fel, dar poate important este drumul. Într-un fel, Ciprian Măceşaru este, cel puţin aici, un poet zen sui generis. Este delicat, mai că ar scrie un poem consistent avatarului aforismului: „Vedem atât cât se poate prin pâclă/ şi-n felul în care ştiu ochii noştri să vadă,/ musca, pisica şi cerbul pătrund în culori altcumva./ Lumea e mai ales neştiută, o putem inventa,/ dar n-o putem lămuri./ Ochii noştri au lăcăţele, să-nvăţăm să privim/ pe-ntuneric.” Şi mai clar şi concis este în poemul „Quo vadis?”: „Oasele-ntreabă:/ suflet sau carne?” Atât şi nimic mai mult!

Între evoluţionism, explicaţia memelor culturale ale lui Dawkins şi tradiţie mistico-religioasă, un poet poate scrie o astfel de „Rugăciune”: „Târziu,/ animalul/ se-ntoarce/ în vizuină,/ se descalţă,/ se aşază/ la masă,/ inventează/ un zeu,/ o rugăciune,/ se culcă,/ visează/ frumos./ A doua zi,/ foarte devreme,/ animalul/ se trezeşte,/ se aşază/ la masă,/ inventează/ un zeu,/ o rugăciune,/ se ridică,/ se-ncalţă/ şi pleacă.” (p.29-30)

Meditând asupra istoriei, se opreşte asupra câte unui episod, aparent minor, precum cel al sclavilor lui George Washington, demonstrând că suprarealismul este cât se poate de realist, dacă eşti atent la toate nuanţele lui. Tot de la coadă la cap vorbind, la C.Măceşaru ar fi un suprarealism îmblânzit, altoit cu un expresionism minimalist, dacă vreţi, în care şi copiii postmodernişti ai unui Salman Rushdie îşi pot găsi locul (p.25). Umorul fin se cerne printre rânduri şi versuri („Când ăla mi-a zis/ „Dumnezeii mă-tii!”/ m-am simţit foarte bine,/ am crezut că mama/ e o superwoman,/ că deţine o crescătorie/ secretă de dumnezei” - p.23).

Bref, ca să ajungem şi la poemul care dă titlul cărţii, se scrie despre leii din poeme, de dincolo şi din acel „hic sunt leones”, despre întunericul din acei lei, statui sau nu, dar şi despre „câinii” de dincoace, şi ei cu întunericul lor, se scrie parcă despre acea aşteptare a punctului culminant din „Dogville” al lui Lars von Trier, se scrie despre plecări, destinaţii, ducere, trecere, întoarcere (dincolo sau dincoace şi ele de real şi/sau imaginar)…

Dar mai ales şi mai bine se scrie despre „căldura tuturor gesturilor inutile şi fremătătoare” (p.21), când eşti condamnat la moarte, despre „devorarea” reciprocă „cu cele mai bune intenţii” (p.17), despre obiceiuri proaste precum… Viitorul: „Până şi în moarte îndrăznim să vedem viitor.” (p.11). Totuşi, în cartea lui Ciprian Măceşaru se moare just for fun, din anumite puncte de vedere, şi fiindcă tot veni vorba despre ceea ce se întâmplă după, dacă este să te reîncarnezi… într-o carte, da, e super să fii cartea locului în care nu se ajunge niciodată!

Apropiindu-mă de început, descopăr un moto care nuanţează demonstraţia, atât de aici, cât şi din, probabil, „Super! Sunt un gândac!” Este un fragment din Fernando Pessoa, la pagina 12: „Dar ce altceva este omul însuşi decât o insectă oarbă şi fără noimă bâzâind pe o fereastră închisă? Instinctiv el presimte că, dincolo de geam, există o lumină mare şi există căldură.” Şi, ca un făcut, ajungând la primul poem, a trebuit să mă întorc. Poemul se numeşte chiar „Întoarcerea”: „Îmi spun înnebunit/ că următoarea încăpere/ o să fie şi mai frumoasă./ Când nu vor mai exista uşi,/ întoarcerea, ştiu foarte bine,/ nu o să fie posibilă.”

P.S.: Din fericire, uşile mai există, pe una dintre ele va intra Ciprian Măceşaru, sâmbătă, 28 noiembrie, la librăria Donaris, într-un loc în care, iată, va ajunge: Galaţi, orele 18!

Citit 1093 ori Ultima modificare Joi, 26 Noiembrie 2015 13:06

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.