CRONICĂ DE CARTE/ O Carte de… sezon etern!

CRONICĂ DE CARTE/ O Carte de… sezon etern!
Evaluaţi acest articol
(4 voturi)

* Radu Sergiu Ruba - O vară care nu mai apune, Ed. Humanitas, 2014


De curând a fost lansat la Galaţi, la Casa Cuza, cel de-al doilea roman al lui Radu Sergiu Ruba, acest Borges al românilor, cu toate distincţiile de rigoare… Un roman al Luminii Adevărate.

Omul, ca fiinţă platonică a cavernelor şi a subteranelor, poate vorbi, probabil (singur întru colţul acesta de univers ori plurivers), cel mai bine despre absenţa şi căutarea Luminii. Corpul energetic despre care vorbeşte nu numai R.S. Ruba este gata să strige nostalgic după Lumina adevărată.

Scrie scriitorul (p.171): „Lumina e mai puternică decât trecerea timpului. Fiinţa noastră o absoarbe în celule, nu ştiu unde, în ADN, fiindcă ea nu ţine numai de memorie. Iată, ca dovadă, reprezentările mele vizuale: ele se produc obligatoriu înaintea ochilor îndreptaţi asupra lumii, nici vorbă să răsară înăuntrul craniului. Imaginile generate spontan se situează numai în bătaia (…) fantomei privirii. Dar se alcătuiesc toate în afara mea, din materie luminoasă, oricât de intens colorate sau de stinse ar fi ele.”

Tot legată de Lumină este şi una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste pentru ideea de destin, pentru Fiinţa Luminii, dar implicit şi pentru femeia iubită, o declaraţie care apare la sfârşitul cărţii, când scriitorul stă cu Nicole pe o bancă din părculeţul de la Sévres Babylone: „Mă uitam la ea şi mă preocupa felul destinului de a-şi face jocul: de ce adică ea, şi nu, să zicem, o fată din Bucureşti, din Spania sau din Moldova?... Nicole venea chiar din mijlocul priveliştilor străbătute de mine şi care-mi dăruiseră imaginea lumii în verde, galben, albastru, în purpuriu, vânăt sau violaceu, sub regimul înalt al soarelui unei veri fără sfârşit. Nu puteam respira fără a extinde amintirea acelor peisaje asupra întregii realităţi cu care ajungeam în atingere. Aveam nevoie de culorile şi umbrele copilăriei şi pentru recompunerea Parisului meu de sub pleoape. Mă ajuta şi Nicole nu numai cu explicaţiile sale, ci prin însuşi faptul că venea de pe ţărmurile luminii, ce mai, ea însăşi, în totalitate, o epifanie… Era un semn că nu numai eu mă cufundam în memorie în căutarea ei, ci şi lumina aceea mă căuta stăruitor pe mine.” La începutul cărţii mărturiseşte că nu a văzut-o niciodată, „dar fiinţa ei este, înainte de toate şi înainte de orice, o emisie neîntreruptă de lumină”…

Şi pentru că veni vorba de adevărata frumuseţe, care nu se pierde niciodată, dincolo de toate simţurile noastre, în capitolul „Femeile altei dimensiuni” se precizează că „frumuseţea feminină e o energie discretă a constelaţiei, o putere adâncă şi, de multe ori, independentă de purtătoarele sale.”

Pentru că în lumea lui Radu Sergiu Ruba „totul e logos, revărsare în logos şi în biomagnetism.” (p.168). Sau, dacă vreţi, „revărsare în poveste”, pentru a scoate la lumină „adâncimi ce dau semne de retractilitate”…

Acum să nu credeţi că este vorba doar de o carte cu „o vară”, cu Lumina acelei veri, chiar şi aceea vară din anul 1965 care a rămas întru Radu Sergiu Ruba „în nesfârşită scăpătare, străpunsă uneori de tăişul razei de la marginea mării, ultimul fulger care-mi trecuse pe dinainte, târând cu el întreaga lume. Căci, de atunci încoace, totul a fost să fie închipuire.” (p.15).

Dacă vreţi, este şi o formă de jurnal (scris din amintiri), poate un pic „extim” (fac aluzia ţinând cont de prietenia lui R.S. Ruba cu Michel Tournier, unul dintre scriitorii mei preferaţi, care m-a şi influenţat, scriitor francez tradus parţial de către român), care se împleteşte cu un roman de familie, cel al străbunicilor Floare şi Gheorghe, pe care îi urmărim atât în ţinutul Sătmarului cât şi prin „Cicagău” (Chicago, pentru cunoscători) ori „Sibir”, pe unde i-a dus viaţa pe aceşti înaintaşi, dar şi cu o prezentare monografic-artistică (dacă mă pot exprima astfel) a unei mici regiuni din nord-vestul ţării (Răteşti, unde era primar la un moment dat tatăl eroului-scriitor, Pişcari, în special, şi Ardud, locul naşterii).

Într-un fel, unul dintre cântecele Selmei, „I've Seen It All” din „Dansând cu întunericul”, filmul lui Lars von Trier, ar putea fi unul dintre cântecele preferate ale lui Ruba, unul dintre capitole, „Valea Măriei”, aducându-mi aminte de versurile cântecului: dar iată că din lumina acestei lumi reflectată prin numai nouă aşezări („cinci dintre aceste aşezări sunt sate din ţinutul Sătmarului, a şasea e reşedinţa judeţului cu pricina, apoi un colţ din Baia Mare iarna, curţi, străzi şi coline din Cluj, dar şi pădurile de la marginile sale, iar în depărtare, vreo două crâmpeie de Bucureşti, între care Floreasca, dimpreună cu lacurile ei”) poate da naştere la un întreg univers. Şi literar.

Într-adevăr, chiar nu este nevoie chiar să vezi totul, pentru a fi un om în adevăratul sens al cuvântului!

Şi poet deosebit de înzestrat (am avut ocazia să scriu despre „Graţia/Dizgraţia”), Radu Sergiu Ruba reuşeşte să folosească şi metafora când te aştepţi mai puţin, dar aşa cum trebuie pentru ca o proză să aibă sclipirea luminii autentice: de pildă, povestind despre o fotografie de-a sa de la patru ani, îndrăgită atât de mamă, care o păstrează înrămată, dar şi de Nicole, într-un album de unde „o scoate din când în când ca s-o contemple şi să cadă pe gânduri… Dar şi pentru ca fotografia, simt asta, în imposibilitatea mea de a o face, s-o contemple pe ea.” (p.159).

Da, ca să nu o mai lungesc, dacă închideţi ochii, după ce aţi citit, veţi… vedea cum cartea asta vă priveşte cu iubire, că doar Lumina, de care tot am zis, este Iubire…

Citit 1508 ori Ultima modificare Luni, 28 Decembrie 2015 14:36

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.