(marele război de cunoaştere a matriei de către George Lupu, mare cititor de „nec plus ultra”)
Umblam creanga prin pădure
dar ne şi jucam de-a războiul prin râpi adânci;
era o hărmălaie foarte frumoasă,
de-ţi venea să plângi
sau să râzi,
după cum „făcea” şi urla fiecare:
înainteeeeeee! şi uraaaaaaa!…
şi uitam de mâncare.
Fratele meu şi prietenii mei erau soldaţi ruşi,
„făceau” ca avionul, ca tunul, până răsărea luna;
mă ciuruiau – eram soldatul neamţ
care murea totdeauna;
triste şi plângând mă îngropau toate fetele din sat…
şi apoi plecam cu toţii acasă…
„Unde eşti, copilărie,”
oare unde eşti, hărmălaie foarte frumoasă?
