* Stan M. Andrei - "Tainele din clepsidră", Editura Olimpias, Galaţi, 2015
Dedicând cartea colegilor săi de la Şcoala Gimnazială Nr. 28 din Galaţi, colegi care „într-o coeziune de jertfă şi gând, sub semnul tainei, metodic fac lumină la altarul învăţământului”, dascălul Stan M. Andrei schiţează cu un arătător de aur, la o frumoasă vârstă (este născut pe 27 mai 1951), un cerc magic, un cerc al cuvintelor, pe arena unui circ care încape miniaturist într-o clepsidră care are gravat pe sticla fragilă cuvintele lui Meister Eckhart, ca moto: „Cu cât ceva este mai simplu,/ cu atât conţine mai multă/ vigoare şi intensitate.”
Din acest cerc se porneşte o minicruciadă a esenţelor care, aşa cum a observat foarte bine şi prefaţatoarea cărţii, dr. Gabriela Ciubotaru, încearcă să salveze câte ceva din misterele lumii, din Marea taină la care se raportează autorul încă de la primul poem, „Ninsoarea”: „Ştiu, taină, sub pielea ta, ascunsu-mi-s-a miezul./ De ce nu ştiu, însă, şoaptele din descântecul/ care m-a aşezat pe mirişte? Taină ca şi/…/ Sufletul/ care-şi găseşte făptură în tine/ e însăşi ninsoarea lui Dumnezeu, la rugăciune.” (p. 15)
Mai mult, al doilea poem, intitulat „Esenţa”, pune un semn de egalitate ca un exordiu la concepţia şi meditaţiile lui Stan M. Andrei asupra existenţei. Este o invitaţie ontologică făcând cu ochiul către un Pseudo-Dionisie Aeropagitul: „Doamne, esenţa vieţii înseamnă taine./ Cântul lor plutind - esenţă de frumos./ Şi omul? Receptacul de esenţă… ce-i?/ Taină ca şi/…/ Sămânţa, în lut aşezată, în chip de curcubeu izvodeşte.”
Prozodic, se încearcă un experiment valabil prin perseverenţă (nu este neapărat original!): toate poemele au „forma” unor clepsidre unde cititorul se poate închide sau nu pentru un joc… al predestinării: „Predestinare” este cel de-al treilea poem, unde introduce timid altă taină, cea a Răutăţii… şarpelui „întărâtat de rază”, în ţărna drumului „încovoiat de istorie”, rămas „captivul aceloraşi legi dumnezeieşti.”
Cercul trasat pe suprafaţa nisipului este şi „hotarul visării”, unde se zămislesc cântece… şi poeme, dacă nu sunt chiar poemele cântece pentru fiinţa ierbii, o, tu, Walt Whitman, unde eşti, pentru orice Fiinţă care contează, precum aceea a prispei din „Axiomatică”, prispa din interiorul poetului, care ajunge, în toamnă, să doară! (p. 21)
Ceva din înţelepciunea orientalului răsună ca ecou în construcţii precum „Izbânda de a găsi marea care te prinde bine-n val”, dincolo de orice frământare a sufletului, sau „Bobul de nisip/ grăbit să afle-arhitectura în care mă va aşeza chip potrivit.” (p. 38)
Ni-l putem imagina pe Stan Andrei ca pe un călugăr tibetan lucrând la o mandală din nisipuri colorate, înfrângându-şi „Curajul de a băsmui străfundul pământului” (cf. p. 37), dar ducându-şi cuvintele Mântuitorului Iisus pentru o altă Golgotă: „Vraja cuvântului, într-o metaforă cristalizat,/ ca să-nverzească pământul/ sub tălpile aproapelui…”
Sau: „Vrednicia pentru pas mi-i anafura/ primită pe pragul primăverii./Înţelegere cu Domnul?” (p. 88) Şi mai departe, la pagina 89: „Cu biserica sub frunte,/ lumina crede că sunt/ ţărmul.// Taină ca şi/…// Când păşesc,/ pescăruşii vin pe creştet/ şi adulmecă valul în care eu respir.”
Ca într-o fantastică repetiţie la o serbare a Fiinţei, poetul îşi alege pentr-o re-întrupare, o înviere, o placentă-clepsidră, în care cerneala este un lichid amniotic supra-natural, scriindu-se pe pereţii nefiinţei despre o epopee visată, se schiţează memoriile fugii după vânt, ca să ne referim şi la ultimul poem din carte. Meditaţia asupra artei poetice se întâlneşte, oare unde se putea mai bine?, în textul „Poezia”: „Să respir blândeţe şi să prefir boabe de senin/ printre piloni de fermitate,/ oare-i poezie?/ Taină ca şi… Îngheţarea/ pe prispa inimii,/ când se culeg ecouri din felii de viaţă crudă.” (p. 92)
Mai mult ca niciodată, muza, închisă sau nu şi ea într-o clepsidră, este generoasă, chiar dacă uneori umbra neagră a îndoielii pare a frânge firul subţire, dar verde: „Când soborul de ciori rosteşte rugăciuni,/ sufletu-mi întărâtat de ce caută/ un fir de busuioc?” (p. 91)
Imaginea poporului clepsidrelor jucându-se cu neamul omenesc de-a mugurele („Un mugure?”, p. 66) ne poate rămâne semn de carte, ca şi „Norocul de a iubi un trandafir, căruia zăpada din noi ţepii îi înmoaie.” (p. 50)
Bref, avem o poezie de suflet, într-o carte de suflet, marca inconfundabilă Stan M.Andrei!
