La pas, treaptă cu treaptă, încercăm împreună să urcăm Muntele Sinai, muntele cunoştinţei de Dumnezeu, fapt care nu se poate fără o călăuză. Moise este cel care ne îndrumă în acest itinerariu anevoios, greu de urcat, fiindcă nu e un urcuş oarecare, este cel către Dumnezeu.
E un urcuş spiritual şi dincolo de imaginile aride ale deşertului, Moise - prin Decalog - ne cheamă să facem ascultare faţă de Dumnezeu-Tatăl. Fiindcă despre teologia ascultării este vorba în toate Cele zece porunci pe care Moise le aduce la cunoştinţa evreilor, cu treisprezece veacuri înainte de venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu-Cuvântul.
Şi dacă în primele patru porunci, Dumnezeu ne învăţă cum să ne raportăm la Dumnezeu, „Creatorul Cerului şi al Pământului”, începând cu a cincea poruncă, Moise îi sfătuieşte pe iudei - nici noi nu suntem scutiţi de aceste sfaturi! - cât de important este să se respecte unii pe alţii. Fiu faţă de părinţi, părinţi faţă de fiu, fraţi între fraţi, prieteni faţă de neprieteni...
A şasea poruncă din Vechea Lege
A şasea poruncă din Decalog are în vedere o interdicţie pe care Dumnezeu o dă iudeilor: „Să nu ucizi!” (Ieşirea 20,13). Această faptă abominabilă, indiferent din ce motiv este săvârşită, este expresia neascultării faţă de Dumnezeu şi a dispreţului făptuitorului faţă de semeni.
Potrivit Mărturisirii noastre de credinţă, uciderea este „păcat strigător la cer” şi el vine din neîmplinirea voii Dumnezeieşti. În istoria mântuirii omeneşti, Cain este primul pământean care a săvârşit acest păcat împotriva propriului frate - Abel. De atunci şi până în zilele noastre, omenirea a scris şi a dezvoltat o întreagă literatură în care răul stăpâneşte, în care raiul este înlocuit cu iadul. Tărâmuri sumbre, sălăşluite de întuneric.
Omul bun şi omul rău
Ori un creştin cu puţină credinţă ştie că Dumnezeu nu este autorul răului, ci diavolul „cel vechi de zile” duce omul la pieire. Întâi naşte gândul rău, gândul greu şi apoi fapta... Uciderea aproapelui, indiferent că e vorba de păcatul săvârşit de fiu împotriva părintelui, a fratelui contra frate, a prietenului contra prietenului sau chiar a vrăjmaşului. Acest gest rămâne o expresie a degradării umane şi a lipsei lui Dumnezeu din viaţa acelui nefericit, indiferent ce motiv de crimă caută.
„Dumnezeu este bun, omul este rău, spune Sfântul Antonie cel Mare. Nimic rău nu este în cer, nimic bun pe pământ. Iar omul cu judecată alege ce este mai bun şi cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Lui îi mulţumeşte şi pe El Îl laudă. El urăşte trupul încă înainte de moarte şi nu lasă să se împlinească cele rele, ştiind că ele (cele rele) lucrează pierzarea sa”.
„Vremelnicia acestei lumi”
Şi dacă un păcat uşor slăbeşte integritatea noastră spirituală, cu timpul şi cea trupească, un păcat greu ne demonstrează că făptuitorul răului este departe de Dumnezeu şi este total lipsit de dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Ce înţelegem de aici? Că stăpânul vieţii şi al Luminii este Dumnezeu - „Creatorul Cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”, cum mărturisim în Simbolul de Credinţă. Şi tot El - Dumnezeu - Cel care ne dă viaţa - ştie când să ne cheme la El, în Ceruri.
Numai că nestatornicia în credinţă, „amăgirea la vremelnicia acestei lumi” determină omul slab să invidieze, să iubească bunurile trecătoare în detrimentul celor veşnice şi, din aceste motive şi din altele mai grave, chiar să ucidă, negândindu-se că aspră va fi Judecata de Apoi. Observăm că la săvârşirea acestui păcat strigător la cer, făptuitorul calcă din păcat în păcat. El cochetează întâi cu păcatele uşoare şi „se încununează” cu păcatele grele şi foarte grele.
Fără mare efort observăm că nerespectarea unei porunci din lege atrage după sine atingerea alteia. Iar uciderea este unul dintre cele mai grave păcate, Sfinţii Părinţi şi învăţătura Bisericii Dreptmăritoare încadrându-l la „păcat strigător la cer”.
Antimodel şi model: Cain şi Abel
Acest păcat a pătruns în lume atunci când Cain s-a îndreptat cu ură, cu invidie împotriva propriului frate, Abel, ucigându-l. Exegeţii spun despre gestul lui Cain că nu a venit de la Dumnezeu, chiar dacă motivul, aparent, a fost unul cât se poate de paşnic.
Anume acela prin care Cain l-a invitat la câmp pe fratele său Abel ca să aducă jertfă lui Dumnezeu. Şi Cain a adus drept jertfă lui Dumnezeu ceva din roadele pământului şi Dumnezeu nu i-a primit jertfa. Abel a adus lui Dumnezeu ceea ce a avut el mai bun din munca sa - a adus primii miei din turma sa, cei mai sănătoşi şi cei mai graşi.
Dărnicia şi recunoştinţa lui Abel au ca fundament încredinţarea că toate cele bune pe care omul le face aici pe pământ nu le-ar fi putut realiza, dacă Dumnezeu nu l-ar fi ajutat. Această înţelepciune a pământeanului vine doar din credinţă şi din dragoste şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.
Cain însă a devenit invidios pe fratele său şi l-a ucis; l-a ucis din necredinţă, din invidie, din prea multă ură - acest demon care şi astăzi stăpâneşte lumea, desparte fiu de părinte, frate de frate, mamă de pruncul abia conceput... Gestul lui Cain demonstrează sărăcie, lipsă totală de credinţă şi de ascultare a voii lui Dumnezeu. Aici Cain nu a făcut voia lui Dumnezeu, ci a făcut propria lui voie.
Un om fără credinţă, un pământean plin de răutate, de invidie, de pizmă este un om jalnic; este un nefericit care îi nefericeşte şi pe alţii şi în jurul nostru avem atâtea exemple. Abel a înţeles că jerfa lui dăruită din munca şi din sudoarea lui este bine plăcută lui Dumnezeu. Acceptul lui Dumnezeu este răspunsul Tatălui Ceresc la „da”-ul fiului pământesc.
„Credinţa şi frica de Dumnezeu şi păzirea poruncilor Lui ne răsplătesc pe măsura curăţirii noastre, spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Căci în măsura în care ne curăţim de păcate, ne ridicăm de la frica de Dumnezeu la dragostea de El. Şi înaintând, ne mutăm şi noi de la frica de Dumnezeu la iubirea de Dumnezeu”.
Însuşi Mântuitorul va spune că „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte” (Ioan 14,21).
Altfel spus, oricine suntem, orice lucrăm, să nu ucidem „corola creaţiei”, cum numeşte Sfânta Scriptură omul. Iar omul să lucreze cu grijă cele ale lui Dumnezeu şi să nu ucidă credinţa, dragostea şi mai ales nădejdea.
