Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Răzvan Petrescu - Ursuleţul lui Freud, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2015


O colecţie de cronici de carte, cronici deloc conformiste (dacă aş scrie eu aşa despre cărţile scriitorilor gălăţeni, cei mai mulţi ar zice că am luat-o razna după Winnie, cunoscătorii ştiu de ce!), propune Răzvan Petrescu, covurluianul nostru plecat de mult prin Bucureştii care încă nu sunt pregătiţi de salvare!

Desigur, îţi poţi da seama că este vorba de un război cu pornografia… infantilă (a unor scriitori nematuraţi, nematurizaţi, „scriitori” sau a unor autori de best-sellers-uri de gen: „Am pornit la drum cu gândul de a declara un război microscopic volumelor destinate îndobitocirii, fără să iau în calcul că lumea este ea însăşi, în general, dobitoacă…”) încă de la pagina 9, sau dacă începi cu clapetele: pe prima clapetă sunt inventate vorbe de duh, precum aceasta a lui Hawking: „Această carte m-a făcut să renunţ definitiv la cercetările mele asupra găurilor negre”! Pe a doua clapetă „se intră” mai adânc în profunzimea problemei: instabilitatea şi impostura într-o anume literatură, erotică tânjind după un erotism autentic! Se deconspiră alte titluri posibile ale culegerii sale de cronici de întâmpinare non-conformiste: „Farmecul înclinat al pornografiei”, „Farmecul electrocutat al pornografiei”, „Orgasmul sună întotdeauna de nouă ori”, „Spitalul de literatură” sau „Saltimbancii”! Rubrica se intitula „Cartea de noapte” şi a avut aproape 40 de articole, apărând în „Dilemateca”. Poate unii o mai ţin minte!

De ce „Spital”? Sau „Saltimbancii”? Pentru că „e o carte pentru copiii” din noi, pe care poţi să-i sperii oricând cu Spitalul, iar „Saltimbancii” „datorită chemării celor mai mulţi scriitori prezenţi aici, pe care nu o conştientizează: sunt nişte circari erotici. Şi rezistenţi, nici un insecticid critic nu-i distruge, devin şi mai vioi dacă-s făcuţi pulbere, problema e că-s lăudaţi. N-are importanţă că au succes la public şi la critica cu lampion roşu, am învăţat că lumea e moartă după indecenţe, în consecinţă indivizii scriu ca ieşiţi din cavouri. Aşadar, mi s-a părut că singura cale de a-i opri - măcar până la uşă - este umorul. Pare mai eficient decât usturoiul, crucea şi ţăruşul. Deşi n-aş renunţa la ţăruş.”

Aşadar, fără a inventa tragerea în ţeapă quasicritică (Alex. Ştefănescu a perfecţionat tehnica!), Răzvan Petrescu a trecut la vânătoarea de strigoi şi vampiri ai literaturii, nu numai de pe la noi… În altă ordine de idei, ţinând cont de pasiunea pentru jazz a scriitorului (convertit pentru o perioadă la cronică literară), este, dacă vreţi, inventatorul „jazz criticii” (deşi mulţi tare tot improvizează, de tot jam-ul posibil!), măcar până nu revendică altcineva paternitatea conceptului!

Sunt vizate nume importante sau măcar destul de sonore: Sacher-Masoch, Pseudo-Puşkin deloc aeropagit, Philip Roth, Saramago, Naghib Mahfuz, Nothomb (cred că mulţi o preferă pe Poulain, dacă nu, mai exact, pe Audrey Tatou!), Swift, Graham, nu Jonathan, Nin cu toată Delta ei (nu citiţi, nu pescuiţi, că muriţi!), un Constantinescu (Radu F., ce credeaţi?), fraţii Strugaţki, Alain Robbe-Grillet, Iris Murdoch, Russell Banks, Gombrowicz (apreciat în cele din urmă, cu volumul prezentat, „Bakakai”), Carson Mc Cullers… La ultimii doi şi la alţi doi scriitori jumătate sunt găsite şi părţi bune...

După „Scrisori către Rita”, aia cu Ramona, alte şi alte titluri, nu m-aş mira ca Răzvan Petrescu să aibă coşmaruri, un demon să-i tot şoptească să se întoarcă şi către români, către fanteziile lor erotico-scriitoriceşti, să scrie, de pildă, şi „Ursuleţul lui Nobel”, în care eroilor sexuali mioritici să li se rezerve pagini la fel de haios-satirice…

La un moment dat se face şi un laudatio la adresa traducătorilor (menţionaţi Radu Paraschivescu şi Luana Schidu, mai pe la sfârşit şi Ilinca Ilian), parcă înţelegându-se că „În clipa morţii” de Jim Crace şi „Lumina zilei” de Graham Swift chiar ar merita să fie citite! Pentru a doua garantez şi eu!

Bref, „ursuleţul lui Răzvan Petrescu” este cineva între Baloo şi Paddington, ca să nu mai răscolim şi alte cărţi, deşi nici Yogi ori Po (panda din „Kung fu”) n-ar fi chiar străini spiritului… critic satiric! Uneori chiar este, poate, prea dur: „Voi spune un singur lucru despre Robbe-Grillet: bine c-a murit!” (p. 95)

Şi dă-i, şi luptă, dar cărţile prea puţin bune nu vor muri niciodată, decât în felul lor! Oricum, pe criticii (şi cititorii) păcătoşi asta îi aşteaptă pe lumea cealaltă (că tot se zice de „iadul idioţilor”!): toate cărţile proaste din toate timpurile! Ca să nu mai facem apropo-uri la efectele bombelor de la Hiroshima şi Nagasaki: „ravagii universale, găuri în limbi, în creier, croieşte scriitoare din femei instabile, plus crize universale de admiraţie!” (p. 106)

Aşadar, se mai critică şi sistemul editorial universal, cu „semnătura pe actul de deces al literaturii”! Ceea ce ne grăbim să facem şi noi, crezând în învierea literaturii!

Citit 914 ori Ultima modificare Marți, 19 Iulie 2016 14:22

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.