CRONICĂ DE CARTE/ Un critic literar care se întoarce la un roman de tinereţe...

CRONICĂ DE CARTE/ Un critic literar care se întoarce la un roman de tinereţe...
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Theodor Codreanu - "Varvarienii", Editura Detectiv literar, Bucureşti, 2016


Prima ediţie a cărţii "Varvarienii" este scrisă între anii 1973-1975, probabil finalizată în anul 1985 şi publicată după revoluţie la Galaţi, în 1998. Este un roman care, dacă ar fi fost publicat înainte de 1989, ar fi declanşat cu siguranţă o reacţie (mai mult ca sigur negativă) din partea autorităţilor, adevăraţii varvarieni... Care, nu-i aşa, continuă şi astăzi să-şi extindă dominaţia, poate şi-au ridicat pe înălţimile fostei păduri Pruna, care apare în roman, (evident defrişată acum!) lojă pentru a privi de acolo cum lumea... pur şi simplu începe să se cutremure uşor, să crape pe la colţuri, să aibă fisuri...

Da, este o carte despre Răul dintotdeauna, o carte şi despre laşitate (mai ales aceea a intelectualilor) şi despre cum putem scrie epopei pentru a ne justifica, dar şi pentru a salva bruma de Frumos care este uneori singurul veşmânt al Speranţei... O carte despre destin, care mi-a amintit şi de celebrul „Dogville” al lui Lars von Trier… Numai că aici, în „Dogville”-ul lui Theodor Codreanu, „Dogville” avant la lettre, în „Varvara”, nu vine numai o frumoasă femeie, ci, pe lângă aceasta, şi un bărbat tânăr, inteligent, Dimitrie Cristea, profesor... Bărbatul vine mai întâi, hotărât să învingă... prejudecăţile, Sistemul... Ca şi Th. Codreanu, crede că se poate face ceva bun şi departe de... Centru, într-o localitate mică.

Apelând la un fals fantastic şi un fals onirism, pentru a se învinge inevitabila cenzură a vremurilor acelea, scriitorul este atât de prins de urzeala ţesută încât „falsitatea”, sentimentul receptării acesteia este degrabă învins, parabola devenind credibilă, implicit fantasticul, şi aici, ispitit de demonul comparatismului, se pot face trimiteri la Mircea Eliade, la sud-americani, la Dante, la Alice în Ţara Oglinzii, dar aici fiind vorba de o altfel de oglindă, Oglinda furată de demoni de la Maica Domnului, din grădina Ei, la Bulgakov şi Maestrul său, sau, aici, la Galaţi, la „Defonia” lui Apostol Gurău sau, atenţie, „Acvariul cu peştişori exotici” al lui Teodor Parapiru…
Este şi o aluzie la orwellianul „1984” (p. 157, la ediţia citită de mine), dar… poate surprinzător, după ce citeşti bună bucată din carte, „Varvarienii” este şi un fabulos roman de dragoste, în condiţiile în care „… în Varvara duhurile potrivesc totdeauna să nu rămâi alături de omul pe care-l îndrăgeşti”…

Desigur, cei posedaţi (da, este şi un roman dostoievskian, iar prin sfârşitul probabil al eroinei, pe şinele căii ferate, este şi… tolstoian) vor percepe adevărata iubire din roman ca pe o aventură, deşi cei doi, Dimitrie Cristea şi Cora Solomon, după cum spune un alt personaj, Gherasim Iscariotul (p. 172-173), se iubesc, iubirea lor fiind de o puritate demnă de îngeri, dar comit o crimă interzicându-şi iubirea. Marile rosturi ale Universului îi vor pedepsi în felul lor, laşitatea mascată a bărbatului (desigur, el avea familie, avea un băieţel) putând fi exprimată chiar de vorbele sale, într-un dialog cu un coleg de cancelarie: „Şi încă ce aventură! În care amanţii nu şi-au vorbit niciodată despre iubire, nu şi-au făcut propuneri, nu şi-au adresat jurăminte, nu s-au sărutat (era să scriu „săturat”!) şi nu s-au culcat niciodată împreună.” (p. 191)

Se va ajunge la judecata organizaţiei de partid (spune un personaj-cheie, învăţătorul Rebega: „… ne-am adunat aici fiindcă nu-i putem suporta frumuseţea!”… Corei!), vinovăţia fiind de fapt că amanţii… nu s-au iubit la propriu! Oricum, concluzia aceluiaşi Rebega, cel care i-a deschis porţile lui Cristea spre o lume amintind de cea inventată de Cărtărescu în „Solenoid” (atenţie, cu peste 40 de ani în urmă!), este că… o carte ( „Marele Labirint”) este fructul murdarului concubinaj dintre Cora şi Dimitrie, Cora fiind muza. O carte misterioasă, carte în carte, care apare sub pseudonim…

Cel puţin un paragraf apare inedit în ediţia a doua, pe care o semnalăm aici, întregind cu un aproximativ happy end povestea celor doi, care intră în rândul marilor legende ale Iubirii, cum au fost cele dintre Romeo şi Julieta, Jivago şi Lara, Maestrul şi Margareta, Tristan şi Isolda, Antoniu şi Cleopatra…

În acest paragraf, cu ajutorul băuturii magice (ceai de crospec), Dimitrie (re)intră în oglinda neagră („lunecam straniu, cu viteza luminii, prin hrubele Marelui Labirint. Vreme îndelungată jivine oribile şi spectre ale Marelui Duh mi se aşezară pieziş, cu înverşunare, dar nimic nu era în stare să mă oprească. Nicio forţă nu era pregătită să se opună trupului meu ieşit de sub legile gravitaţiei. La capăt, am dat de o «lumină pură», cum nu mai zărisem niciodată în viaţă. Ai fi zis că mă aflu în Grădina Edenului, pe-o gură de rai, căci acolo lucrurile, păsările, copacii, izvoarele aveau contururi de o limpiditate extraordinară. Undeva, sub un pom, care avea coroana arborelui de crospec, dar încărcat cu mere aurii, am zărit verdele-oliv al ochilor străinei din Negara (…) Trupurile şi sufletele noastre s-au contopit, formând un singur chip, care era şi nu mai era al nostru.”)

Aceasta dacă nu suntem cumva înşelaţi, noi, cititorii, de cuvintele pornite din Varvara, deoarece „orice cuvânt pornit din Varvara îşi pulveriza sensurile în cele patru vânturi” (p. 64), cuvintele făceau rău, mai ales prin adevărul lor şi numai al lor, încât acelaşi (vreau eu să rămână misterios) Rebega să spună la un moment dat, când încă se schiţau premisele romanului: „Nimeni nu trebuie să mai sufere din pricina cuvântului!”…

Ei, în Varvara, unde „oamenii se ascundeau faţă de ei înşişi”, „vorbele lor nu se potriveau cu gândurile lor”, Varvara noastră cea de toate zilele, dar la noi este, nu-i aşa, mult mai bine!

Citit 1291 ori Ultima modificare Marți, 30 August 2016 12:31

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.