Marin Mârza - "Oglinda lui Bacon", Editura Sfera, Bârlad, 2016
O carte aristocrat-filosofică propune Marin Mârza, o carte mult aşteptată de către cei care-l cunosc pe poet, mai mult sau mai puţin…
Un volum care este şi un omagiu, prin moto-ul care deschide fiesta lirică, pentru un poet regretat (ca să nu ne referim de la început la filosoful englez!), care a marcat acest spaţiu cultural, Simon Ajarescu (este un vers al autorului „Biopoemelor”: „Orbecăind mă retrag din propria imagine”), dar şi prin primul poem, de o nostalgie supremă (dacă nu mă înşeală memoria, pe cei doi, Marin Mârza şi Simon Ajarescu, i-a legat o frumoasă prietenie!), cu un sentiment al neîmplinirii condiţiei umane cum rareori întâlneşti, condiţie împletită destinal cu misterioasa binecuvântare a Cuvântului care frige, înfierează, zideşte, trăieşte, iubeşte: „n-a mai rămas nici umbra uşilor de la intrare/ din casa poetului Ajarescu/ frecventez strada/ şi fiecare răsărit de soare/ e un bun prilej pentru desăvârşirea morţii/ nimic din ce-aş fi putut face/ n-a ieşit/ plouă degeaba pe sufletul meu/ la pierderea fructelor/ copacii îmbracă halate de spital/ soarele moare într-o căldare spoită cu aur/ nu ajung prea departe/ ideile trecute prin urechile acului/ pe drumul artificierilor casc gura/ şi-mi ard vârful limbii/ cu fiecare cuvânt/ până la capăt.” (p. 11-12)
Poezie de calitate, în tradiţie modernistă, care ne aduce aminte că, totuşi, de pildă, muzica rock este, iată, de mult… Istorie: „mă apropii cu vârsta/ de ferocitatea câinilor din spatele oraşului/ să-mi sărbătoresc fantasmele lucidităţii/ atras de finalul unui concert rock”...
Poetul stă sui generis la taclale cu Moartea, vechi prieten, nu-i aşa, devenit plictisitor („încerc să înalţ o ciocârlie/ de pe uscatul oglinzii/ trupurile noastre revărsate/ ca nişte perdele grele la dimineţi pierdute/ cât a durat iubirea/ de la un cuvânt la altul/ mă plictisesc de moarte”, p. 13), un prieten parvenit, care ajunge să depăşească viteza luminii… Celorlalţi prieteni le spune: „…încerc să recuperez câte ceva/ din timpul pierdut/ dialogând cu moartea.” (p. 84)
Chiar dacă declară că îi lipseşte "entuziasmul zăpezii", Marin Mârza încă lucrează la „depozitele de ceară ale aşteptării”, lăsând, după cum aflăm din textul final, să dispară frumuseţea (poemul din care am luat versul din titlu se numeşte „Se împrăştie lent frumuseţea”, p. 18), viaţa…
Dar nu oricum, ci „prinzând” în chihlimbarul poemelor, în ciobul oglinzii crâmpeie de viaţă şi frumuseţe autentică, în disputa aproape epopeică cu non-fiinţa sau, dacă vreţi, ca să ne apropiem şi de mesajul titlului cărţii, şi cu intelectul uman, aşa cum îl vedea filosoful englez Francis Bacon, precum o oglindă cu suprafaţa deformată, amestecând propria natură cu natura lucrurilor, răstălmăcind şi desfigurând imaginea acestora, dând născare la unii dintre idolii care complică viaţa, ca să nu mai amintim şi de simţurile care îşi asumă rolul de măsură a tuturor lucrurilor din natură. Întrucât intelectul are tendinţa de „a-şi lua zborul de la fapte”, el trebuie dirijat sistematic şi metodic. Desigur, aici, Poezia plăsmuieşte şi ea idolii ei, dar creaţia lui Marin Mârza pare a fi şi o odă sau un imn adus Resemnării decente: „în dimineaţa rece a obişnuinţei (n.n. - Bacon a murit de pneumonie, îmbolnăvindu-se… empiric studiind efectele îngheţului asupra cărnii)/ cafeaua miroase a bătrâneţe/ îmi place gustul ei de apă înflorită/ scriu pe ziduri cuvinte curate şi triste/ femeia mă apără de invazia metaforelor diurne// (…)// nu pierd o zi/ fără să nu întreb de tine, doamne.” (p. 86)
Bonaparte metaforic, şi cine nu este din când în când, Marin Mârza, retras pe Sfânta sa Elenă (toţi avem câte o insulă, nu-i aşa?), deşi poate ne-am gândi mai bine la un Cromwell, sau un Thomas Morus, pentru spaţiu… deloc mioritic, are câte un reflex quasi-arghezian: „cotrobăiesc prin mucegăitele resturi ale victoriei/ abisul îşi penetrează golul până la încarnare/ ziua se apropie de sfârşitul ei/ ca un cuvânt de gingia inflamată/ inspiraţia alterează divin conţinutul mesajului” (p. 84)…
Precum se observă, anti calofil moderat (a se vedea şi poemul care dă titlul cărţii!), poetul mai visează şi la un alt fel de Diogene: „sunt în faza de lichidare a stocurilor/ şi a rafturilor descrise în poeme/ amintirile sunt pietre de moară/ la gâtul memoriei/ trăiesc în golul unei statui/ trăiesc în golul dintre două cuvinte/ în golul dintre două maşini în trafic”… Sufletul îi „atârnă ca un bojoc/ umflat de luciditate la soare” (p. 80)…
Poate că mai corect ar fi să vorbim de neo-existenţialistul Marin Mârza, cel care supravieţuieşte într-un total dezacord cu el însuşi, crezând, chiar dacă spune că nu crede, „în sfârşitul lumii” (p. 77), în „pierderea fizică a semnificaţiei”: „nu ador/ nu adulez”, mai spune el, discipol al citatului Francis Bacon, care a mai spus: „Atât putem, cât ştim”, aceasta neoprindu-l să scrie (fără să finalizeze) o „nouă Atlantidă”…
Atent la fenomenologia actului scrierii, M. Mârza nu se aventurează la inventarea sistematică a unei noi lumi, de dorit ( deşi „învârtirea limbii printre cuvinte/ înşiră peisaje de nerecunoscut/ calc pietre obosite/ de lună.”): „să scrii poezie/ îţi trebuie mult sânge rece şi/ dexteritatea toreadorului ce pune capăt/ animalului învins de aplauze/ nu-s doar cuvintele/ în morţii ei de bibliotecă!/ jumătate de viaţă am frunzărit cărţi/ fantezii profunde îmi luminau oasele”…
Spuneam de Marea Nostalgie la care anti-misticul Mârza înalţă/sapă meta-templu. Ea dictează: „e timpul să refac primul sărut/ până la obscura excrescenţă a plăcerii”, dar misteriosul Mârza mai ascultă şi de maestrul Ajarescu: „viaţa poeţilor şi a sfinţilor e o misiune./ Lăsaţi-i s-o ducă de la Pământ la Cer…” Poemul care are ca moto aceste versuri ale lui Saint Simon continuă cioranian (nu m-am îndurat să scriu „genial”, sic!): „memoria livrează amintiri modificate/ consolidând dispariţia”!
Şi poate ar fi trebuit să se oprească scriind acestea altundeva: „la masa de scris nu există viaţă/ între cuvinte, îţi jur.” (p. 76)
Dar când amintirile crapă „în borcane/ bolboroseala dulce a iernii”, tot ceea ce scapă prin crăpături este miere şi nectar pentru căutătorul, călătorul prin vastele întinderi ale Poeziei, altă utopie, care trebuie să ştie că „unde nu există dumnezeu şi moartea pleacă”…
O miniatură reprezentându-l pe Francis Bacon la 18 ani are o inscripţie în jurul capului care sună aşa: „Dacă cineva ar putea picta mintea lui!" Noi putem încheia aici aşa: dacă cineva ar putea picta dorul de Morus, Bacon, Ajarescu, Mârza Cel Prea Mult Ascuns! Cel care a scris: „fericiţi cei care ştiu să se roage/ şi să aplaude în oglindă ciocârlii”!
