CRONICĂ DE CARTE | Aproape un meta-roman... dar romanele nu vor uita!

CRONICĂ DE CARTE | Aproape un meta-roman... dar romanele nu vor uita!
Evaluaţi acest articol
(5 voturi)

Liviu G. Stan - Casele vor uita, Editura FrACTalia, Bucureşti, 2016


Andrei Viman, personajul central, un scriitor care tocmai a renunţat la scris, profesor de aproximativ 42 de ani (este vorba de vârstă, nu de vechime în muncă!), proaspăt divorţat, are ce are cu Întunericul şi cu Setea, o mare sete de dispariţie, de evadare din identitatea sa. Pentru asta practica „un sport” aparent… liric, dar care se va dovedi unul extrem!

Omul nostru, un posedat al paradoxurilor senzoriale, stătea sub semnul aceste întrebări: „Ce anomalie din complexitatea sufletească a unui om ar fi putut determina pe cineva să se preteze la ceea ce se preta el cu o regularitate mecanică în toiul nopţii prin vieţile celorlalţi?”

Simplu sau complicat, Andrei Viman intra noaptea în casele oamenilor. Oamenilor necunoscuţi, putem să le spunem astfel. Nu fura, practic nu făcea nimic, doar dispărea întru casele altora! „Poliţia ar fi numit acest timp al dispariţiei - infracţiune, psihologia - depresie, iar omul simplu - tentativă de viol.” (p.23)

Acest viciu existenţial, demn de ceata îngerilor păzitori, va duce, în cele din urmă, la apariţia unei surprinzătoare poveşti de dragoste cu o femeie care ar putea fi, nu-i aşa, interpretată de Isabelle Adjani! - a jucat în „Chiriaşul” lui Polanski, unde atmosfera e apropiată de cea din romanul lui Liviu G. Stan! O poveste „montată” în regim de tragedie greacă (respectându-se cât a fost posibil regula celor trei unităţi!): cei doi se întâlnesc practic în întuneric şi în apele Dunării, se cunosc atât cât se pot cunoaşte, cam tot în întuneric, ea este invitată la o plimbare romantică, vorba vine, printr-o casă străină, sunt aproape descoperiţi, iar mai apoi prinşi şi desfiguraţi de către o altă „victimă”, mai veche, a escapadelor lui nocturne, un interlop demn de poezia lui Kusturica şi sadismul lucid al lui Von Trier…

„Refugiaţi”, spre final de relatare – bună parte din text pare a fi un fel de scrisoare proces-verbal a personajului către fiica sa - , pe malul celălalt al Dunării, de unde se vede Oraşul, în căutarea robinsoniană a regăsirii unei purităţi oarecare (dar peste care dă, simbolic, omul de la Google, Atlas meta-modern, al eternei cunoaşteri), cei doi vor rămâne doar … El, Andrei Viman („El căutase dispariţia şi ea devenise Dispariţia”), cu o nouă obsesie: Ea, Mara, care se alătură femeilor din viaţa lui, fosta soţie şi fata lor, fată care îl învinuieşte de o anume incapacitate de a iubi firesc (la 104 recunoaşte că are instincte paterne stângace!)…

Toate personajele feminine sunt savuros construite, chiar dacă este un accent pus pe Mara, cea care fusese cât pe-aici aruncată în fântână, în copilărie, de propriul tată, un fel de… Cristian Tudor Popescu. Se ajunge până la „splendoarea mucilor femeilor” (p.73), chiar până la o scenă demnă de Bloom, eroul lui Joyce, apropo de statul pe WC cu cărţile („una dintre cele mai expresive forme de evazivitate a ritmului casnic”, cu trasul apei care trebuie să îndeplinească sacra misiune de edict al uitării!, p.104), dar şi la prezentarea sistematică a unor remarci „valabile privind natura feminină” (p.131): „Chiar şi în prezenţa unei femei atât de variate şi de imprevizibile în tumultul ei lăuntric, o femeie-fulger precum Mara, nu poţi să nu te gândeşti că există invariabil o verigă de specificitate sufletească care face din toate femeile planetei Femeia. Era o utopie – şi, înainte de toate, un viol subtil – să încerci să uneşti variantele ei contradictorii. Femeia umblă în direcţia finitudinii, în timp ce Bărbatul umblă în direcţia începutului.” Ş.a.m.d.

Desigur, omul nostru rămâne cu… Casa Dispărutei, pe care o vizitează, unde o aşteaptă, unde este, poate, şi un Demon al dispariţiei, dincolo de orice vid al instinctelor, de contextul socio-politic (de întâlnit la paginile 80-85) – noaptea în care se petrece acţiunea de bază, fără  back flashurile de rigoare, este cea dintre 12 şi 13 iulie 2013! -, unde va putea să-şi imagineze cum vorbeşte cu ea: „Mara, tu nu eşti adevărată, dar eşti un adevăr de neînvins”!

Că tot a fost declarat cuvântul „post-adevăr”, sau sintagma, dacă vreţi, expresia-cuvântul anului 2016!

Meditaţiile (şi asupra caselor, dar şi asupra unor chestiuni la care este greu să te gândeşti) se vor opri şi asupra Limbajului: nici măcar acesta „nu ne poate satisface nevoia de dispariţie, pentru că el face doar diviziunea, şi orice diviziune e numai figuraţie însetată de relief” (p.46)… Dezrădăcinarea este abordată şi ea tot în raport cu Acasă şi Casă. Personajul, în care putem ghici un alter ego, de ce nu, poate să-şi aducă aminte: în groapa de gunoi de la Glina căuta dulapuri, şifoniere: „Mă uitam în jur ca să mă asigur că nu mă vede nimeni şi, dacă se nimerea să am în faţă un şifonier, deschideam uşa şi dispăream înăuntru.” (p.54) Cam aşa se întâmplă şi cu unii cititori,dacă nu chiar cu toţi. Scriitorii au avantajul (oare?) de a dispărea în propriile cărţi, jonglând cu realitatea. Dezvoltând şi conflictul părinte-copil, care apare şi în „Sânge de pasăre pe haină” (primul roman al său), Liviu G.Stan scrie:

„Şi pentru că de obicei e prea puţină realitate în noi, aceştia nu aveau cum să fie părinţii mei şi poate că nu au fost niciodată părinţii mei, cum nimeni nu va fi niciodată ceea ce celălalt crede că este sau el crede că este, căci repet, e prea puţină realitate în noi ca să încăpem în Celălalt sau în noi înşine ca într-o formă fixă; întotdeauna rămâne ca parte decidentă, ca un buton de distrugere a lumii, partea nevăzută. Par-tea Ne-vă-zu-tă. Dar pentru asta avem propoziţiile. Propoziţiile Absurdului. Propoziţiile Absurdului pentru Partea Nevăzută. Ca într-un Curriculum Vitae.

Mama a trăit în cuvântul scrijelitură, tata în mâzgălitură, iar eu m-am născut în diseminare. (…)

Cândva, eu, Andrei Viman, am fost convins că în aspirator trăieşte diavolul.

Cândva, eu, Andrei Viman, băgam capul sub pat şi multe mâini de femei mă pieptănau fără să-mi spună o vorbă, iar raritatea acestor întâmplări mă umplea de spaimă.

Dacă aş fi avut puteri supranaturale, aş fi făcut din casa părinţilor mei o durere de măsea.

Adevăratele graniţe nu există decât în case.

Pentru că nu am avut niciodată o cameră a mea, cărţile mele sunt doar escrocherii neduse până la capăt.

Casele sunt lucruri mult prea serioase ca să le părăsim ca şi cum nu am şti că ele nu mai sunt doar case, ci organe care ţiuie şi pe care le cărăm în noi numai cu un sens de atrofie.

Şi abia asta face din ele singurul argument nobil şi inuman împotriva libertăţii.”

Citit 1226 ori Ultima modificare Marți, 03 Ianuarie 2017 15:59

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.