CRONICĂ DE CARTE | Un pod până-n Noua Zeelandă!

CRONICĂ DE CARTE | Un pod până-n Noua Zeelandă!
Evaluaţi acest articol
(4 voturi)

Despre antologia bilingvă „Poduri lirice”/ „Poetical bridges”, editată la Napier, Noua Zeelandă, de scriitoarea gălăţeană Valentina Teclici

Scriitoarea Valentina Teclici, stabilită de ceva vreme în Noua Zeelandă, a scos de curând o carte de suflet, „Poduri lirice”/ „Poetical bridges”, antologie bilingvă de a cărei traducere şi editare s-a ocupat direct. Este un volum de poezie, nu doar interesant, ci de-a dreptul unicat, cred, pe piaţa cărţii din ţară şi deopotrivă, bănuiesc, din Noua Zeelandă. Ştim foarte puţin despre poeţii de acolo, aşa că pentru cititorul român cunoaşterea liricii lor constituie cu siguranţă un mare câştig. De asemenea, nu e puţin lucru ca poeţi români să fie citiţi în acea lume îndepărtată. Am ales să-i prezint mai jos doar pe autorii neo-zeelandezi, considerând că cei din ţară, prezenţi în carte, sunt în bună măsură de notorietate aici.

După lectura poemelor semnate de cei 12 autori de la Antipozi rămânem cu o imagine caleidoscopică, ce include viaţa în noua patrie, marea, anotimpurile, ferma şi cei apropiaţi, dansul şi cântecul specific, încercarea altor imigranţi de a păşi pe insule. Şi iubire! Multă iubire. Iar toată această imagine trece prin inima, prin simţirea oamenilor locului.

Versurile oferite de Dorothy Wharehoka impresionează prin scene desenate amplu de către natură, semenii fiind vădit marcaţi de păşirea în noul univers ales de soartă pentru a-şi continua viaţa. Iată „Rezultatele schimbării”: „De-a lungul mileniilor vânturile schimbării/ au împrăştiat seminţele familiei noastre/ către aceste insule sudice./ Rădăcinile noastre s-au răspândit/ prin solul fertil căutând hrană -/ dezvoltând esenţa noastră/ asimilând, amestecând/ creând hibrizii ce suntem acum./ Înrădăcinaţi precar aici/ unde  pământul ne tremură sub picioare/ şi mareele vorace ne ciugulesc ţărmurile;/ unde fraţii rivali ai mitologiei/ continuă lupta lor pentru supremaţie/ supunându-ne la secetă şi inundaţii/ ar fi bine să ne amintim/ noi toţi suntem din stocul de imigranţi/ care de asemenea a schimbat faţa acestui pământ./ Noi suntem rezultatele schimbării.”

Marie Dunningham adaugă un element de peisaj sufletesc: „Pe vârful Te Mata, soarele suge culoarea/ din cer până totul deasupra este infinit ceţos alb/ strălucitor şi iarba pare aur palid. La umbră, albastrul/ cerului devine mov./ Acolo, deasupra, undeva nevăzute/ ciocârliile ciripesc neîncetat cântecul lor, cântec/ englezesc./ Pielea arde roz, apoi roşu, rocile de calcar/ odată pe fundul rece al mării, dureros/ reflectă albul./ Şopârle absorb soarele, dar dispar imediat ce umbrele/ noastre negre cad./ Trei băieţi pe biciclete/ cu timp nelimitat într-o zi fierbinte, la mile distanţă de/ casă, exploră sălbăticia. Sălbăticia lor./ Ar putea fi Africa deşertul australian./ O întreagă lume pentru ei înşişi să învingă şi să/ stăpânească.” („Pe vârful Te Mata, vara”)

Carole A. Stewart ne dezvăluie o taină din cultura locului prin „Mărae”: „Nu existau felinare/ nici străzi/ doar luminile Măraei/ lucind în întuneric/ prin noaptea geroasă.// Pământul/ era laminat cu gheaţă/ şi-n interiorul casei/ oamenii dormeau.// Împărţind respiraţia./ Împărţind căldura.// Mărae.” Evident, aflăm şi ce înseamnă cuvântul din titlu: „casă tradiţională a maorilor pentru întâlniri”.

Bill Sutton ne oferă, între altele, un poem dramatic: „Noaptea trecută am visat noua recoltă/ venind peste mare către Aotearoa/ nu de balene nici măcar ton/ ci de data asta, de oameni/ bărbaţi şi familii înfometând disperate,/ plătind cu părţi ale corpului încumetarea/ de a trece pe lângă cruda, puternica Australie/ spre un loc unde cândva li s-a spus/ că lumea părea mai bună// ca să fie salutaţi aici de către cine?/ Elicoptere şi nave gri de război/ bărbaţi şi femei cu difuzoare/ poruncindu-le să plece înapoi/ unde? Către devalorizata Fiji/ ruinată de decenii de dictatură?/ Ori spre alte insule, unele deja/ pe jumătate scufundate, iar altele/ devastate de supercicloane,/ generate de  încălzirea globală?// Nu există un alt refugiu/ şi acum cuvintele au devenit mai aspre -/  Plecaţi înapoi! Nu puteţi sta aici!/ Plecaţi înapoi sau vă distrugem!/ şi apoi proiectilele.” („Noua recoltă”).

Lui Penelope Foster îi place să scrie poezie erotică. De pildă, poemul intitulat „Dragostea este”: „Dragostea este purpuriul unui ametist lustruit/ auriul unui răsărit de soare iarna./ Mirosul picăturilor de ploaie/ lovind pământul uscat/ şi marea luminată/ de creşterea unei luni portocalii.// Dragostea este patul tău după o lună când ai fost/ plecat/ o baie fierbinte la sfârşitul unei zile obositoare.// Dragostea este apa rece într-o zi toridă,/ focul din şemineu într-o zi geroasă. O îmbrăţişare de consolare într-o zi tristă,/ şi râsul împărtăşit într-o zi fericită.// Dragostea este cel dintâi surâs al primului tău copil,/ Este zâmbetul unui străin într-un oraş străin.// Dragostea este unde tu alegi să fie!/ Dragostea eşti tu, Dragostea sunt eu./ Dragostea este!”

Alţi poeţi de la Antipozi prezenţi în carte: Ian McQuillan, Mark Raffills, Mandy Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nikora (Nik) Henriksen, Mere Taito.

La celălalt capăt al „podului” sunt poeţi români, îndeobşte cunoscuţi: Iată-i: Tudor Opriş, Paul Sân-Petru, Violeta Ionescu, Vasilica Grigoraş, Ana Anton, Mariana Gurza, Ana Urma, Victor Cilincă, inclusiv Valentina Teclici şi Alexandra Balm (Dumitrescu), stabilite nu demut acolo. O observaţie specială pentru Monica Săvulescu Vouduri (născută la Galaţi, aşezată de ani buni în Grecia) şi Maria Weishaupt Sarău, gălăţeancă emigrată în Elveţia.

Citit 1762 ori Ultima modificare Vineri, 10 Februarie 2017 11:03

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.