O nouă carte de poezie marca Gabriel Gherbăluţă!

O nouă carte de poezie marca Gabriel Gherbăluţă!
Evaluaţi acest articol
(4 voturi)

"Bestiarum vocabulum", Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2016


Evident fără nicio legătură cu ceea ce s-a mai întâmplat în ultima vreme prin România (ordonanţe, mitinguri, marşuri de protest, deliruri, încercări de a prosti pe cei mai destupaţi şi de a-i deştepta pe cei mai adormiţi ş.a.m.d.), cea mai nouă carte a poetului care este şi profesor de poezie pe malul etern al Dunării de la Galaţi, se împarte între „pur şi simplu” ( „şi nu mă întrebaţi de ce îmi sfâşii pielea/ fac ferestre pe unde să îmi iasă crengile/ au atâta nevoie de lumină…”, p.107) şi un labirint al veşniciilor, rătăcirilor şi niciodată regăsirilor…

Gabriel Gherbăluţă este în acelaşi timp Tezeu şi Minotaur, ca să nu mai spunem de poet (şi de Iason, Castor, Pollux, Heracle, p.52, sau Ulise sau…) şi de bănuitul scrib din poemul „de ce să o părăsească pe ariadna?”: „cuvântul ăsta nu are nicio intrare/ cum o peşteră oarbă din ochii/ magului/ labirint perfect/ a cărui ieşire a fost uitată/ înainte de a fi concepută/ scribul e surd/ bănuie doar vocea/ din adâncuri…/ ce să mai scrie, bătrânul/ când cuvântul are muzica pietrelor/ aşteaptă încă pe tezeu/ să ucidă minotaurul/ (viermele ăla scormonitor de galerii/ în sinele cuvântului)/ nicio intrare…/ iar scribul ăsta bătrân şi surd/ nu-ş i mai face datoria/ doar stă şi aşteaptă…/ aşteaptă…” (p.48)

Aşa şi poezia sa aşteaptă o altfel de receptare, la un alt nivel, dacă ne(mai)pomenita critică literară de pe la noi ar putea să-şi facă datoria în deplină libertate (de receptare şi de re-creaţie)! Dar poezia sa îşi face datoria, este o pasăre-străjer, „o bestie” care, pe lângă multe altele, are „în cioc ce ar fi trebuit să mai rămână din ficatul lui prometeus”, o pasăre măiastră care poate să strige în final de carte: „vin şi îţi repet:/ îngerii nu există!/ doar daimoni, iubito,/ doar daimoni…” (p.118)

Dintr-un anumit punct de vedere (poate mai pretenţios), şi aici creaţia lui G. Gherbăluţă este o încercare (meta) modernistă de a împăca păgânismul (sau alte spiritualităţi: nordică, arabă) cu spiritualitatea creştină; sunt textele sale răbufniri ale unui argonaut în faţa misionarului abstract, care ar cita din scrieri sacre!

Desigur, cartea sa ar putea fi (un alt) „posibil tratat de estetică a tuturor muririlor” sale, joaca sa este mai mult decât interesantă, provocatoare, seducătoare (pentru toate categoriile de literaţi şi de oameni cultivaţi), jonglând cu termenii clasici ai filosofiei:

„timpul meu nu-i timp/ zei nu-s în olimp/ torc aici pe jos/ lâna din argos/ doamnee, ce frumos!// gândul meu nu-i gând/ dacă vrei ţi-l vând/ nu mi-i de folos/ de ochi să ţi-l cos/ doamnee, ce frumos!// nici cuvântul nu-i/ munte să îl sui/ să îl scap pe jos/ pe fraza din dos/ doamne, nu-i frumos!// arca-am mult visat/ făr de ararat/ de sub norul gros/ cade mâlul sos/ doamneeeeeeee, ce frumos!”…

Omagiu adus sensibilităţii melodice


Ce poate „scăpa” poetul în această nouă arcă? Ce nu s-a mai scris (încă)? Cititorul răbdător se poate opri la sonetele care deschid cartea, poate afla sau să-şi amintească de şarpele „care trebuie ucis în noi” (urcat sau nu în arcă), poate citi (cânta karaoke) serenade, blesteme, invocaţii, poveşti de dragoste: cam da, în ultimă privire, asupra mării furioase, vezi suprafaţă îmblânzită de uleiul de măsline al iubirii, revărsat din poemele-amfore…

Adelina Pop observa îndreptăţit în prefaţă „omagiul adus sensibilităţii melodice: Menestrel, Phoenix, Muzică, Rock (n.a.g.s.: apare şi Pasărea Rock! Sic!)… Începând cu paradigma truveismului, subordonată, însă, modelului principal care ar fi fost „Cantafabulele” grupului Phoenix, 1975, inspirate de vechiul „Codex Buranus”, până dincolo de suprarealism, Gabriel Gherbăluţă traverseayă cu propriile-i emoţii marea scenă literară”…

Desigur, (şi aici ne folosim de „marfa” poetului), „mările-s demult furate”, trebuie găsit compozitorul şi se poate fredona: „dormi şi tu pe jumătate/ răsucită pe un val”, „sunt şarpele vieţii trecute/ şerpesc prin cuvintele mute”…

Gabriel Gherbăluţă

După ce citeşti poeme precum „voulez-vous coucher avec moi?” ori „câtă nefericire,/ şi doar o cutie veche de pantofi…”, unde îndrăgostitul îi aduce iubitei o lună plină ca o pizza fierbinte („am cules luna/ (era fool moon, îmi amintesc și asta! )/ am pus-o într-o cutie veche de pantofi/ pe capacul cǎreia am scris cu marker verde/ PIZZA HOT/ și am revenit cu ea, fierbinte în mânǎ,/ la tine/ abia așteptam sǎ facem luna felii/ mǎ și vedeam cum îți întindeam o felie de lunǎ/ spunându-ți:/ uite iubi, ce frumos miroase luna asta!”), nu se poate să nu-ţi imaginezi cum ar scrie Gabriel Gherbăluţă un roman erotic! Ar putea începe precum poemul „declaraţie” (p.98): „despre molia crescută din ochiul drept/ nu-ţ i pot spune mare lucru/ doar că o iubesc/ cum iubesc parcul, creioanele verzi, urşii panda,/ cloroformul, puntea curcubeului/ şi chipul tău/”…

Da, uneori poetul pare a colora coşmaruri (titlul poemul următor, p.99), muza pare să-l numească/ considere doar un scrib, nici poezia nu mai pare (uneori) să fie ce a fost (deşi ea este întotdeauna doar una): „poezia nu mai e ce era odatǎ/ și nici piatra pe care odihnea zeul/ nu mai e la fel/ vii și îmi strigi la fereastrǎ/ așa…/ ca sǎ mǎ scoţi dintr-ale mele/ cum sǎ te cred?/ poezia nu mai e…/ dar atunci, ce mai e?/ noi mai suntem?/ dar lucifer întru toate rǎzvrǎtitul…/ unde s-a ascuns?/ în groapa de sub piatra pe care se așeza apollo/ sǎ-și lege sandalele?/ sau în ochiul pietrei care nu mai poate zbura/ cǎ i-au atârnat demonii / aripi de gleznele muntelui…/ vii și îmi strigi la fereastrǎ popositǎ pe/ creanga uscatǎ a vișinului/ așa…/ ca sǎ mǎ sperii…” (p.83)

Bref, poetul nu se sperie, rezistă şi el în felul lui, chiar şi cu degetele încrucişate (p.56), dar parcă o anume lipsă de optimism, vezi şi poemul cu îngerii care nu există, oarecum nietzsheană, domină piaţa victoriei poeziei: „locuim într-un ou/ nenăscuţi/ trişti/ şi singuri/ prea singuri/ pentru ca până şi singurătatea/ să se plictisească de noi/ şi să ne părăsească/ locuim într-un ou/ dar nu vom vedea niciodată/ lumina din afară/ suntem prea leneşi/ şi nici ochelari de soare nu avem/ şi nu ne învaţă nimeni/ cum să spunem;/ hristos a-nviat…” (p.58)

Platonic, din peştera oului, poetul este jertfit fiarelor cuvinte… Doar umbrele cuvintelor (care au iubit sau nu, care au ucis sau nu) rămân pe pereţii Altamirelor…

Citit 1470 ori Ultima modificare Marți, 14 Februarie 2017 14:52

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.