Augustin Feher - "Numele tău", Editura Axis libri, Galaţi, 2016
Cartea braşoveanului Augustin Feher, care a oscilat mult între a-şi pune numele întreg pe carte, întru carte, sau să aleagă aproape pseudonimul D’Agustino, este (despre) o poveste de iubire, poate nu neapărat cu happy-end, dar aşa cum propune autorul, cititorul poate contribui la… eternitatea ei!
Cartea stă, mai mult decât aţi putea crede la început, sub semnul dialogului! Nu este o poveste plină de mister, precum „Numele trandafirului”, romanul regretatului Umberto Eco: „Numele tău” este o mărturisire, fără pretenţii literare, după cum autorul se grăbeşte să declare! Dar literatura nu a avut niciodată… pretenţii literare şi câteodată răsare de unde nici nu te aştepţi!
Dar aici trebuie să-i mărturisim ceva: omul este însetat de autenticitate, sub toate aspectele ei! Şi misteriosul D’Agustino - parcă este un personaj din romanul lui Eco! - asta dăruieşte cititorului: autenticitatea unei drame care poate fi asemănată în mic cu dramele trăite de menţionaţii în carte Julieta şi Romeo, Isolda şi Tristan, Virginia şi Paul ş.a.m.d.
După cum rezultă dintr-un poem fără... nume, Numele care contează de fapt este chiar Iubirea, Dragostea: „Seara, numele tău/ este icoana,/ rugăciunea de seară,/ perna pe care îmi aşez/ visele şi speranţele,/ pentru încă o zi,/ numele tău este/ Dragostea.”
Un alt poem se numeşte „Marea căutare”… Volumul ar putea fi considerat o Mare Rememorare a unei iubiri, expresia nedumeririi aproximative a oricărui îndrăgostit (vârsta chiar nu contează, probabil!) care se poate mira, uimi de faptul că dintr-o Mare Iubire poate rămâne atât de puţin, şi totuşi atât de mult! În anul 2016, când se împlinesc 400 de ani de la trecerea la cele veşnice, cu adevărat veşnice, a lui William Shakespeare, aceste versuri nu vă trezesc dorul pentru „Visul unei nopţi de vară”, pentru un „Antoniu şi Cleopatra”: „În zborul lui de-o clipă, cât trece prin viaţă,/ ar vrea să ştie totul, dar nu totul se-nvaţă.”?
Desigur, nu-l compară nimeni pe D’Agustino cu Shakespeare, important este să citeşti şi să scrii cu plăcere, cu iubire, ceea ce autorul şi recunoaşte direct şi indirect. Zice el: „Am trăit cu plăcere tot ce am scris”!
Anonimul şi anonima care s-au iubit - şi de pe urma acestei iubiri, iată, nu rămâne decât o carte! - vor rămâne doi martori ai Misterului Iubirii, ai tensiunii, ai rănilor: „Avem o rană fiecare/ pe care numai noi o ştim/ şi despre care, e firesc/ ca-ntotdeauna/ doar în şoaptă să vorbim”…
Da, cartea lui Augustin F. (un fericit şi el în felul lui!) este o şoaptă!
O şoaptă… Pe care mulţi nu o vor uita dacă vor şti, într-adevăr, să-şi iubească aproapele! Aproapele care îşi deschide inima, această cutie a unei anonime, a unor anonime, cu toate visele, dorinţele şi, evident, speranţele!
În ultimă instanţă, orice iubire se reflectă în altă iubire, potenţează orice altă iubire - spun unii psihologi! -, ba chiar inspiră şi alte arte (deosebite lucrările de grafică ale lui Teodor Vişan, care practic dublează imagistic universul cuvintelor)! Şi orice iubire n-ar vrea, desigur, să rănească altă iubire! Şi orice iubire, creştineşte vorbind, iartă altă iubire!
Şi, desigur, orice iubire este un labirint, din care mulţi nu mai ies, oricât ar regreta. Există un poem, intitulat „Marele regret”: „Mi-a rămas în ochi tristeţea/ după vremurile bune,/ când puteam să mai fiu vesel/ şi făceam atâtea glume./ Mâinile ce altă dată/ erau păsări speriate,/ au căzut deodată frânte/ şi vor fi pe veci legate./ Gura ce putea să spună/ vorbe dulci şi de iubire,/ s-a închis deodată tristă/ alte vorbe să-nşire./ Mintea ce întotdeauna/ nebunii putea să nască,/ a intrat într-o eclipsă/ şi nu poate să gândească./ Altceva nu am în mine/ decât locul în care ai stat,/ ce se umple-ncet şi sigur/ de regretul c-ai plecat.” (p. 85)
Cuvântul „regret” mai este întâlnit, poate fi, spiritul acestui cuvânt, un alt fel de a fi al cărţii, în strânsă legătură cu problema eternă a Timpului: „Nisipul care curge-n ornic/ este de multe ori nedrept,/ nu curge lin întotdeauna/ şi lasă-n suflet mult regret.” (p. 71)
Desigur, mulţi vor observa şi prozaicul acestei cărţi, mai ales prin prisma „Bonusului” din final, intitulat „Fata fără nume”, dar liricul, autentic, supravieţuieşte şi el, întotdeauna când este vorba de sentiment, iar nu de evoluţie literară.
„Iubirea-i zborul către soare/ al unei păsări ce-a fost/ închisă-n trista colivie,/ atâţia ani fără de rost./ E zborul către mândrul soare,/ şi chiar dorinţa de-a-i simţi/ încă o dată îmbrăţişarea,/ cu-o zi înainte de-a muri./ E teama pentru zborul mândru,/ ce poate fi frânt într-o zi,/ regretul că odată prinsă,/ din colivie va privi.”
Cred că poemul acesta, „Zborul”, este simplu şi semnificativ, pentru unele avataruri ale fiinţei umane, pentru care limbajul iubirii este, nu-i aşa, locul unde, doar nu am spus-o noi, Fiinţa odihneşte, se ascunde, nelinişteşte…
