Petre Barbu, Căţărarea în cer, Editura Cartea Românească, 2017
Petre Barbu, care, de curând, a fost onorat cu, probabil, cea mai importantă distincţie din România în ceea ce priveşte dramaturgia, pentru o nouă piesă de teatru (premiul UNITER), se întoarce şi la cititorii propriu-zişi cu „un roman de schiţe”, fiind „adunate” texte scrise şi parţial sau total publicate în diverse publicaţii, între martie 2012 şi octombrie 2016.
Într-un fel, se continuă „naveta” spirituală, cathartică, dintre Galaţi şi Bucureşti (întâlnită şi în romanul „Marea petrecere”), Galaţiul fiind oraşul unde scriitorul şi-a petrecut prima parte a vieţii, unde, din nefericire, şi-a pierdut şi părinţii, şi sora, din cauza unei boli cumplite, despre care vă veţi da seama mai jos.
Revenind, din diverse motive, cele mai multe vizând însă pomeniri, primul text chiar se numeşte „Pomana scrisului meu”, omul (aici şi scriitor) este obsedat (şi) de fugă (şi ca eşec, p.103), şi de pustietate. Pustietatea apartamentului. Fuga la oamenii care i-au mai rămas, dragi, la Bucureşti… În „Marea petrecere” s-a recurs la o anumită convenţie literară: Petre Barbu s-a ascuns acolo sub numele de Leonid Damian, personajul principal! Aici, în „Căţărarea…”, el este Petre, Petrişor, Pierre sau Pepi, Pepi având o semnificaţie cu totul aparte: „Aşa îmi spuneau toţi din familie: Pepi. (Nu mai trăieşte nimeni care să confirme asta.)” (p.200)
Şi ce mai la dealul Ţiglinei, la valea Bucureştiului, „Căţărarea…” este o carte complementară „Marii Petreceri”!
În Galaţiul în care parcă au mai rămas nişte prieteni, pe lângă Marea Prietenă, Singurătatea Absolută, insomnia nu dă nici ea pace: „Mă ridic din pat şi aprind lumina în cameră. Trebuie să dorm. Sting lumina. Mă bag în pat. Închid ochii. Îi deschid. Îi simt pe toţi ai mei lângă mine. Să punem masa în sufragerie, să stăm de vorbă, aşa cum n-am stat niciodată, să le povestesc ce-am ajuns… dar eu vreau să stau la masă cu cei vii! Ies pe balcon. Fumez. De-ar lătra măcar un câine! Măcar combinatul să scoată o şarjă, să zguduie cartierul, dar indienii ăştia ne-au îngropat combinatul, oţelul, amintirile! (…)
Cobor în faţa blocului şi o tai printre blocuri. În urma mea se pornesc maidanezi. Mă latră câinii! Fug pe străzi cu un chef nebun de fugă la microbuzul de ora cinci spre Bucureşti.” (p.14)
Desigur, câinii pot urla a pustiu, dar viaţa poate fi, cel puţin dintr-o anumită perspectivă şi o anume sensibilitate, o viaţă de câine, toţi putem sfârşi ca nişte câini sau putem deveni nişte câini, în manieră llosaniană sau nu, metafizica poate fi câinească (desigur, Diogene!), o, da, Petre Barbu propune, iată, la câinoşenia de condiţie umană supusă degradării o literatură câinească (dar rareori… cinică!), o meditaţie câinească şi asupra rostului Scrierii… Mai ales când ai sentimentul apăsător al scrierii cu sângele altora! (p.150)
Ursuleţul polar din ultimul text, cel de la care împrumută şi titlul pentru întreaga carte, care este un roman din schiţe, ursuleţul e Pufy, ca să nu fie confuzii, încearcă să fie linguriţa lui Mary Poppins care să mai aducă şi îndulcirea hapului (meditativ-literar): pufoşeniile pot fi ghid, pot fi călăuze aproximative pe alte şi alte scări ale lui Iacob (are loc o ascensiune extrem de periculoasă, imaginată sau nu, a copilului Pepi, care se cocoaţă pe sârmele care ieşeau din pereţii blocului nefinisat, pentru a vedea, „în cer, unde se termina blocul nostru cu patru etaje”… singura fericire autentică din viitor: femeia-mamă şi copilul său, Teodora!)…
Sunt pagini mai mult decât înduioşătoare în care este surprinsă dragostea de tată pentru propria fetiţă, aproape singurele luminoase, lângă cele dedicate Prieteniei ori partenerei de viaţă… Meditaţia asupra Scrierii este una parcă asupra blestemului de a fi scriitor, „suferinţă şi iubire”, dar mai ales Durere, simbioza scriere-text-viaţă arătându-ne un om care parcă a reinventat maşinăria aceea infernală din „Colonia penitenciară” a lui Kafka, în care intră singur, şi se scrie singur cu o imensă dorinţă de a explica Destinul…
Dacă zeii Olimpului s-ar fi refugiat pe dealurile Ţiglinei, printre blocurile responsabile şi ele cu spălarea pe creieri, Petre Barbu i-ar fi convins pe toţii eroii vechi, de la Prometeu la Heracles, să înceapă revolta, să-i caute pe Ei prin Complexul-Templu (unde erau cozile pe vremea dictaturii comuniste, adică mântuirea de foame): zeii sunt responsabili de o anume Mutilare („Toţi suntem mutilaţi”, p.136), de Oroarea conradiană, de Oboseala care vine ca o teribilă încununare a damnării: „Credeai atunci – n.a.g.s.: când i-a apărut prima carte, în sens larg, când era la începuturile „carierei” literare – că scrisul tău va muta munţii din loc, că vei câştiga glorie. Pe dracu’! Scrisul este o condamnare pe viaţă. Dar tu n-ai fi crezut dacă cineva ţi-ar fi spus că eşti pedepsit pe viaţă.” (p.176)
Oarecum din această perspectivă, avem de-a face cu o cronică despre… luptele, războaiele mondiale, jocurile olimpice cu cancerul (este un astfel de text, revoltat, evident, pe la p.11: „De ce urăsc jocurile olimpice”), scrisul fiind, într-un fel, tot din aceste perspective, un alt fel de cancer, mult mai iertător! Ironia şi auto-ironia mai îndulcesc (şi ele) atmosfera… gotic contemporană (din anii ’80 până astăzi, cu fantomele înmulţindu-se), ginerele virtual va trebui şi el să citească cărţile lui Petre Barbu, lansările de carte sunt şi ele… atât de cehoviene (ca să nu spunem chiar caragialeşti), câte o prietenă mai aşteaptă şi o carte despre şi cu dragoste (în vremea studenţiei de la Galaţi, ea, Ema, îl îndemna „cu fervoare: Pierre, scrie o poveste de dragoste!”; după 26 de ani îl întreabă, în schiţa intitulată, cum altfel, „Fără dragoste”, dacă a scris acea poveste)…
După Auschwitz, Hiroshima, cărţile şi morţile lui Petre Barbu, după „Cu sânge rece”, după „Marea carte a inumanităţii”, scrisă de M. White, ş.a.m.d. oare cum mai putem să ne bucurăm (şi de un love story)? Şi de căile întunecate ale cuvintelor? Este o enigmă a fiinţei umane, desigur!
