Constantin Oancă, "Euridice. Elegia de la Corod", Editura InfoRapArt, Galaţi, 2016
Ca o corabie-ecou (din alte cărţi ale poetului) se întoarce Poezia lui Constantin Oancă în portul cititorului ori în sufletul muzei: „Spre deosebire de alte femei/ tu ai trăsături adânci/ ca nişte porturi/ unde să poată ancora/ tristeţile mele.” (p. 68)
Luna este unul dintre instrumentele sale preferate la compoziţia simfoniei elegiace care este „Euridice”, o simfonie de care, îndrăznesc a spune, un Rilke ar fi fost bucuros să o murmure, dacă marea, of, marea s-ar fi reinventat şi ar fi invadat, ca în vremuri preistorice, dealurile Covurluiului, ar fi avut ţărm la valul lui Athanaric, Corodul lui Oancă şi al lui Iancu Huzum, alt poet important al locului, care tot amână întoarcerea la Poezie!
Mai zice poetul, veşnic îndrăgostit, damnat la îndrăgostire: „În ochii tăi s-au înălţat două dealuri/ de după care nu te mai pot vedea/ şi eu am rămas singur/ lângă dealurile acestea.”
Aşa cum „luna rămâne o capodoperă a orizontului” (p.7), „Euridice” poate fi considerată lucrarea de căpătâi a poetului, darul său de nepreţuit, dialogul său cu fiinţa iubită, fie ea divinitate ori femeie tulburătoare: „Ce mi-ai dăruit tu/ sunt braţele mele/ care nu mai contenesc/ să te modeleze/ după asemănarea iubirii./ Ce mi-ai dăruit tu/ este dorul/ care nu-mi îngăduie/ nicicând/ să mă pierd de tine./ ce mi-ai dăruit tu/ este chiar fiinţa mea/ pe care ai salvat-o/ definitiv/ de la realitate.” (p. 12)
Esenţializarea sa nu e decât aparent simplitate, trinitatea îşi cere drepturile: „Eu cred/ că paşii tăi/ sunt făcuţi din foşnet de iarbă/ că depărtarea/ are forma braţelor tale/ că amintirile mele sunt uitările tale/ şi că eu/ nu sunt decât ţărmul/ iar tu/ corabia/ pe care el o aşteaptă mereu.” (p. 14) Solemnitatea, festivismul sobru, cheamă „laude” (p. 70): „laudă pentru poemul care n-a fost scris./ laudă pentru paşii făcuţi din frunze uscate./ laude pentru iarba de astă vară./ Laudă pentru lăsarea serii./ Laudă pentru acoperişurile salvate de la uitare./ Laudă pentru o plecare neterminată./ Laudă pentru corabia care nu mai soseşte./ Laudă pentru o voce cu însoţire de inimă.”
Finalul confirmă leit-motivul aproape obsedant: „vreau să adorm şi să mă trezesc în lumea cealaltă/ iar tu să plângi pe malul apei/ în care eu m-am înecat./ Că în lumea aceasta eu am fost un ţărm/ iar tu o corabie care n-a mai sosit.” (p. 85)
Ascultând „muzica a Opta” a lui Mahler (altă blândă obsesie a autorului), poetul e martor la ridicarea dealurilor mioritice (poate este un pic blagian aici), ajută la „construcţie”, care trase de îngeri vin „din lumea cealaltă”, ducând cuvinte şi „voci” în robie, câteodată se aude gongul pustiitor, „Tristan o caută pe Isolda lui/ cum se caută nemurirea” (p. 55), viori se aud, şi contrabasuri, şi corni, şi piane, cuvintele se tihnesc „dincolo de ameninţarea/ salcâmilor/ luna/ se desparte încet/ de mâinile tale/ desăvârşite” (p. 51): Am revelaţia depărtării/ sub forma braţelor tale./ I-auzi/ cum vine din muzică singurătatea/ ca un marş funebru/ şi eu intru în nordul acestui poem/ cu sentimentul vântului/ în calea copacilor de iarnă./ Acest poem al mâinilor tale/ ce nu contenesc să mă modeleze/ după chipul şi asemănarea ta.” (p. 45)
Poate paradoxal, dacă îndrăgostiţii nu s-ar căuta deseori pe ei înşişi, un portret al lui Narcis se întrevede în singurătatea apelor, în „trudita mare a aşteptării” poetului (într-o variantă a legendei, Narcis a avut o soră geamănă, Narcisa, înecată): „Eu plâng pe malul apei/ în care tu te-ai înecat./ Ţi-am văzut ochii/ împăienjeniţi de uitare…” (p. 32)
Iubirea de înţelepciune poate dicta: „În grădina filosofică/ o lespede/ acoperă un mormânt/ peste o altă lespede/ se lasă întunericul/ iar a treia lespede/ străluceşte/ în mâna unui înger.” (p. 31) Dar îngerul mai poate lăsa şi acea „mare” „până la care nu e atât de departe/ cât e până la numele ei/ corabia/ trecând prin inima corăbierului/ ce nu de la ţărm a plecat/ ci dintr-un vis/ zborul de zăpadă/ al pescăruşului/ şi vântul/ căzut bucăţi peste valuri.” (p. 30)
Vântul destinal care anunţă mereu început şi sfârşit: „Din crengi rupte/ se face iarna -/ cântecul de zăpadă al lui Dumnezeu./ Ninge pe drumul/ ce duce grăbit/ spre moarte.” (p. 63)
Aşadar, nu este numai „elegie pentru o sută de violoncele” (carte mai veche şi poem care este şi el de regăsit în această ediţie!), ori „o corabie care nu mai soseşte”, este un fel de sinteză, străbătută nu numai de o săgeată care „a pus la-ndoială/ toate lucrurile” (p. 83), ci şi de „cocori imposibili”, de luna care devastează întinderile, „e-atât de târziu/ că nicio plecare/ nu mai are sens./ Tablourile - multiplicare a evadărilor mele - (nota a.s.: remarcabilă şi grafica interioară, realizată de Vladimir Fokanov)/ sunt acum în nesiguranţă/ florile iau diferite forme/ scaunele/ masa/ există doar prin contrast/ pereţii/ fereastra/ îşi sunt insuficiente/ abandonate de propria lor realitate./ Cine bate-ntr-o aripă/ şi-n numele cui/ gura-n reflux a fântânii?” (p. 83-84)
Propunerea I-realităţii, a virtualităţii (departe însă de consacratul spaţiu virtual) este, desigur, o provocare: „Dragostea mea te-a făcut mai frumoasă/ iar pe mine mai singur./ Acum amândoi plecăm de undeva/ eu din lume/ şi tu de la mine.” (p. 65)
Din clopotniţa de fildeş a pitorescului se mai poate zări cum o ciocârlie uriaşă aşază cu grijă un ou din care va ieşi cu metaforă pre metaforă păşind văzduhul: „După două lucruri vei cunoaşte/ că nu mai sunt/ după singurătate şi după dor/ căci tu ai fost lacrima/ iar eu/ ochiul/ care a plâns-o. (p. 64)
Moderat patetic, trebuie să recunoaştem: frumosul învinge întotdeauna Poetul. Frumuseţea poate fără cuvinte, cuvintele mai puţin. Poate de aceea omul mai cheamă în ajutor şi muzica: „Ascult transcripţia pentru harpă a surâsului tău/ şi cum se aşterne zăpada pe drumurile de astă vară./ Unde sunt dealurile/ unde sunt pădurile de care te dezbrăcai/ înaintea curăţiei tale?” (p. 80)
Declaraţia mai poate salva prozaicul (realităţii): „Poate că eu nu sunt făcut pentru tine/ dar tu sigur eşti făcută pentru mine.” (p. 29)
Începutul cărţii confirmă faptul că „sunt întâmplări”, de fapt o întâmplare cu ecou, a sufletului (poetului): „Din când în când/ mai pun data la poeme -/ singura mea legătură cu lumea./ într-o parte un vânt cald aduce înserarea/ în cealaltă parte/ luna cere iertare/ pentru depărtarea dintre noi.”
„Geniul aşteptării” caută clopotul din acea clopotniţă ca o femeie frumoasă… care promite „luna plină/ care nu va mai apune niciodată” (p. 10)...
