Poezia mea nu-i nimic din ce se poate scrie
printre virgule şi versuri înclinate în pagini.
Poezia mea-i ciripitul păsărilor
între muguri flămânzi de soare
şi ochii tăi aburind de mine dimineaţa,
ca două comete odihnindu-şi nucleul pe Pâmânt.
*
Ştii, uneori
Golul în care ochii se scaldă
ia forma unui cerc.
Acolo copiii se ţin de mâini,
închid ochii
şi nu se mai opresc
din dansul rotund al privirilor.
Ce copilărie mereu vie
e iubirea
când glasul ei plimbă cercul
de la mine la tine,
un cântec vesel din două note,
Noi.
*
În podul palmei timpul
meu nemuritor
mi-ascute rădăcinile,
mă împleteşte blând
cu tot felul de vieţi
îmi cânta harta vie a copilăriei,
mă ceartă şi mă iartă
că sunt aproape om.
*
Îngropăm mortul între salcâmi,
avem să tăcem ascuţit de acum încolo,
să tăcem de tot şi
de nimic.
Să ne pierdem urma
în liniştea friguroasă a paşilor rari...
Doamne, poate nu învie şi cei care s-au sinucis...
Poate că la sfârşit
păpădiile n-o să-şi mai scuture puful oftând în sine.
Poate că timpul nu-i doar secunda
Care a trecut...
*
Când pleacă de la tine dragostea
Ţi se lipeşte sternul de laringe,
Icneşti într-o limbă gratuită, tu
Surdo-mutul acestei poveşti melodioase,
Se înnegreşte sub paşii tăi lumea
Şi-ţi rămâne un schelet de aripi
Cu el desfaci cerul când vrei să te agăţi...
Şi de acolo ploaia de nisipuri,
Şi somnul se transformă într-un mestecat de pietriş,
Devii călăul tuturor iubirilor,
Călăreţul fără cap în câmpia cu flori,
Încerci să-i calci pe urme şi dai de sloiuri,
Te cauţi,
Te stingi,
Te faci mic, încapi în tot nimicul.
