(despre osul de zimbru proscris şi maiestuos)
Toate tramvaiele mă duc la femeia pe care am cunoscut-o în spital/ când m-am cărat să-mi repare scânteia din ochiul stâng de împărat/ şi din ochiul drept de animal.
Toate femeile din toate tramvaiele se uită şi surâd fraudulos/ la mine şi mi se pare că fiecare este aceea scânteietoare până la ochi şi până la os/ de împărat şi de animal frumos.
Toate cuvintele pentru femeia aceea îmi cremenesc la ieşirea din cap/ şi cad aşezându-se chiar aşa pe această hârtie/ uitată în toate tramvaiele care cară scânteia de animal şi de împărat/ reanimată şi enormă şi pustie.
Toate tramvaiele mă cară şi mă duc să caut femeia/ care nu m-a întrebat niciodată cine-mi strică mereu scânteia/ din ochiul stâng de împărat şi din ochiul drept de animal/ dar nimeni nu ştie şi nici eu nu ştiu unde şade această scânteietoare singurată/ şi superbolă până la os de zimbru proscris şi maiestuos.
