Bogdan Munteanu, Ai uitat să râzi, Editura Nemira, 2016
Nu, nu sunt chiar poveşti în cartea lui B. Munteanu. Şi mai nimic mistic. Ori religios. Deşi un personaj intră într-o biserică, după mulţi ani. Dar scriitorul nu a uitat să râdă, şi nu-l lasă nici pe cititor să uite. Mai degrabă îl atenţionează. Vezi, s-ar putea, în nebunia anilor din urmă, poate că te iei prea în serios, poate că… devii plictisitor, dacă nu chiar ratat (din diverse puncte de vedere), domnişoară, doamnă ori domn cititor!
Şi nu chiar din cer îi vin prozele, ci mai degrabă din vest, vestul României, proze care au fire subterane, care ţin toată „substanţa” relatărilor într-o „pânză” care are personaje aparent fără legătură, dar de câteva ori se întâmplă miracole, câte unul rătăcit revenind în alt text, ceea ce transformă cartea lui Bogdan Munteanu într-un quasi-roman aproape experimentalist. Mai corect, într-un început de roman, care ar putea fi continuat…
Temporal, sunt texte care se referă la întâmplări din ultimii ani ai comunismului (puţine!), dar şi din fericitele vremuri din ultimii ani… când facebook-ul a pătruns în vieţile noastre!
Pentru a savura la maxim, recomand lecturarea într-o singură şedinţă, deoarece altfel a-i putea să uiţi de bătăuşul copil din „Loredan şi Loredana” şi te-ar pocni degrabă (peste câteva zeci de pagini) „unul” peste ochi, nas şi altele dacă te-ai apuca să te joci de-a un fel de Seinfield bănăţean şi l-ai „maltrata” pe un puşti prost-crescut într-un bar sau o cafenea (un tată îşi răzbună progenitura în „Dolce far niente”), a-i putea să uiţi cine este Feri Baci sau cine este Irina din „Big time” (povestea deloc romanţată a unui adulter) şi din textul ce dă titlul cărţii…
De fapt, din cer îi veneau poveştile lui Feri Baci (p.6), un homeless, despre care nu mai ştim dacă moare sau nu în primul text (şi poate reapare, poate nu, poate o dată, poate de două ori, doar n-o să dau în spoilere acum!), lui Bogdan Munteanu venindu-i din spiritul ludic…
Poate exemplar pentru stilul şi tehnica sa este textul „Marişca”. Şi aici, cam ca în toate povestirile, pe la mijlocul (vorba vine) construcţiei se întâmplă ceva care rupe firescul depănării, uneori alunecându-se în tragic, alteori în comico-satiric…
Joaca cu Marişca („S-ar putea crede că Marişca e o femeie tânără şi frumoasă.” Aşa începe. Apoi următorul paragraf: „Ei bine, nu e o femeie frumoasă Marişca. Şi nici tânără nu mai e.”), una care se dădea la băieţi, la carne fragedă („Toţi ştiu povestea ei…”, p.32), se… rupe în cea a unui scriitor, a unuia care „se dădea scriitor” (ispita de a scrie despre scriitori mai mult sau mai puţin închipuiţi este şi în textul „Totul sau nimic”), hoinărind „în căutare de senzaţii tari”. Varianta scriitorului era cunoscută: „Cert e că toţi am luat povestea de bună când a venit unul cu cartea ăluia în braţe şi ne-a arătat ce scrie acolo. Am crezut, ce să fi făcut, dacă ăla era scriitor şi scosese o carte, era cel mai tare, cum să nu-l fi crezut?” (p.34) Aici naratorul nu este scriitorul (nu se întâmplă astea prea des, poate deloc), rezultă o revoltă, mulţimea vrea să o linşeze pe Marişca, care este salvată de… „un înţelept” care ajunge psihoterapeut şi emigrează în Statele Unite, unde, trăiască fantezia, ajunge şi moare chiar Marişca (oare o luase salvatorul cu ea?)…
Oricum, ruptura există şi în textele pe care le pot numi neo-realiste (bănăţene, nu italiene) sau cele amintind de povestirile „nouă”, dar deja vechi, ale lui Salinger (de fapt, cred că mă refer la proza scurtă americană în general): totul se schimbă când „moare” Feri Baci ( aici finalul se împarte între un nou dosar x şi o amintire dintr-o copilărie, dar nu mai este nicio pupăză, ci doar un „az a szép, az a szép!”), totul se schimbă când „tatăl” („Taţii noştri, vai de curul lor! Ori trăgeau ca sclavii prin Spanii şi Italii, ori se îmbătau şi ne cafteau, ori nu le dădeam de urmă. Taţii noştri nu existau.”, p.5), după ce se câştigă o sumă mare la table, îşi duce copilul la amanta lui, totul se schimbă când apare administratoarea de bloc şi te întrerupe din rugăciunea sinceră, chiar la biserică, când apare o familie de graşi („Graşii i-au fost mai mereu potrivnici.”, p.117), totul se schimbă când o revistă celebră precum „Totul sau nimic” îţi publică textele, după ce ai tot trimis, precum Martin Eden, de mai multe ori şi parcă nimeni nu-ţi răspundea!
Ajungând la „Clătite cu zahăr” (da, nici o aluzie la lumea din cafenele a lui Caragiale n-ar strica!), unde „poveştile” sunt luate aproape la tavă, fast-food, relatându-se ce se aude prin local, putem să ne facem o idee despre o artă poetică, măcar parţială („Îl relaxa să se uite aşa, aiurea, la cei din jur, să le audă flecăreala. Îi trecu prin minte că toţi erau enoriaşi veniţi la spovedanie, că restaurantul din cartier era parohia şi el era popa. Râse. Unii dintre ei trăncăneau aprins, alţii vorbeau în şoaptă, nu-i auzea, încerca să le citească pe buze. Alţii tăceau. Ăştia-s cei mai păcătoşi, îşi spuse şi râse din nou.”, p.87), dar reflectată în concepţia unui posibil prieten al unui posibil alt scriitor:
„…Vlad, a cam luat-o razna şi el, s-a apucat de scris. (…) L-am scos în şuturi din viaţa mea, nu e de încredere, am citit odată o poveste de-a lui şi m-am îngrozit, scria despre mine, să mor de te mint! Norocul lui că ne leagă douăj’ de ani de amintiri, altfel îi rupeam oasele. Băi, nesimţitule, am urlat, cum îndrăzneşti să dai afară din casă? Păi, de aia îţi fac eu confesiuni, ca să ai tu ce scrie? A râs şi mi-a zis: relax, my friend, nu te aprinde. Ficţiune, my friend, ficţiune… Ce my friend, mă, ce ficţiune, ai înnebunit? I-am spus. Arogantule! Impostorule! Se spărgea de râs, cum faci tu acum! Îl durea-n cur. Bă, poate te-apucă şi pe tine strechea, rămân dracului fără niciun prieten.” (pp.89-90)
În alt sens, „Ai uitat să râzi” poate fi şi un alt fel de avertisment: în ţara asta sunt unii care vor să râzi doar la glumele lor. Iar glumele unora sunt chiar viaţa lor! Nu este cazul Irinei (tot vorba vine, este încă tânără!) care a îndrăznit să devină personaj şi să iasă din carte!
Pardon, dintr-o ciorbă călduţă!
