Evaluaţi acest articol
(11 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Încă din pruncie, Ion Manea şi-a descoperit pasiunea pentru nave. „Ca mulţi dintre copii din Galaţi, aveam locul de joacă pe malul Dunării. Mintea mea de copil era scormonită de curiozităţi cu privire la modul de plutire al vapoarelor pentrucă pe atunci credeam că doar lemnul pluteşte.”

După terminarea şcolii generale a urmat Liceul Industrial nr.1 – profilul nave. „La liceu am primit răspunsul la toate întrebările mele, iar cunoştinţele acumulate în acei ani şi în  perioada facultăţii m-au ajutat când m-am angajat în şantierul naval gălăţean. Am ajuns aici  pe 1 Septembrie 1983, aveam aproape 27 de ani şi până atunci îmi alocasem tot timpul învăţăturii. Îmi plăcea să văd cum se prelucrează metalul şi lemnul, iar când eram mai tânăr demontam obiectele pentru a descoperi mecanismele de funcţionare.”

Absolvent al Facultăţii de mecanică, secţia nave, profil construcţie corp, Ion se poate mândri cu o vechime de 36 de ani petrecuţi în şantier, timp în care a avut diferite funcţii. „Am fost şef de atelier lăcătuşerie, la vopsitorie, inclusiv la sudură, după care, până pe 2 mai 2019 am făcut parte din echipa coordonatorilor de navă. În toţi aceşti ani mi s-au perindat prin faţă în jur de 500 de nave, iar la aproximativ un sfert dintre ele am participat activ. Cel mai mult mi-a plăcut perioada în care am fost şef atelier sudură. Ai un sentiment aparte când vezi asemenea coloşi că pleacă. E ca atunci când pleacă un copil din casa în care a crescut pentru a lua viaţa în piept. Vizitatorii participă la lansare şi nu conştientizează mereu munca din spatele produsului final. Echipa care lucrează la navă se loveşte de probleme, dificultăţi, dar învaţă în tot acest timp lucruri noi, cum să colaboreze şi să fie uniţi.”

Ion ne povesteşte că, încă din perioada studenţiei, a ţinut minte că nu există latură a industriei care să nu participe la construcţia unei nave. „Inclusiv industria alimentară este necesară atunci când navele pleacă în probe. Nici nu are rost să te gândeşti să munceşti în şantier dacă pleci de la premisa că aici sunt condiţii grele de muncă, iar ritmul este unul acerb. Întradevăr nu este comfortabil să lucrezi într-un şantier naval, mai ales când tai, montezi,  sudezi şi trebuie să intri în acel spaţiu extrem de incomod, însă asta presupune construcţia unei nave. Cine îşi asumă nu ar trebui să se plângă. Întotdeauna vor fi schimbări de făcut, dar este important să se menţină curăţenia şi starea aparaturii, ceea ce intră exclusiv în responsabilitatea muncitorilor.”

Dacă nu ar fi avut probleme de sănătate, Ion şi-ar fi dorit să fie şi aviator. „Structura avioanelor se aseamănă foarte mult cu cea a navelor. Îmi place foarte mult ideea de responsabilitate şi simt o uşoară invidie pe comandanţii de aeronave sau de nave, asupra cărora planează o semnificativă responsabilitate, atât financiară, cât şi umană. Pasiunea mea nu ţine doar de tehnică. Sunt atras şi de literatură şi poezie. În timpul liber compun poezii. Mulţi colegi mă recunosc de la momentele artistice ţinute de Crăciun, atunci când vin cu pluguşorul propriu, care presupune o mare responsabilitate. Chiar dacă este o satiră, cuvintele trebuiesc alese cu atenţie şi înţelepciune.”

Chiar dacă în şantier nu prea e loc de amuzament, Ion ne îşi aminteşte de câteva momente plăcute. „Am solicitat la o lansare, împreună cu un coleg inginer, să tăiem parâma. Cred că suntem singurii ingineri din istoria şantierului care au făcut aşa ceva. Un coleg mai în vârstă ne-a făcut instructajul şi ne-a învăţat să lovim cu putere. Tânăr fiind, am dat atât de tare încât am spart şi butucul de dedesubt. Mi-a fost teamă că n-o să mai pot scoate toporul de acolo. Îmi aduc aminte cu plăcere şi de perioada în care se executau prelucrări metalice cu un pistol pneumatic, cu dalta pusă în capătul pistolului. Eram curios să văd cum funcţionează, şi, atunci când am vrut să cioplesc, mi-a zburat dalta în Dunăre. Au fost. În toţi aceşti ani de muncă au fost şi evenimente neplăcute specifice oricărui şantier.”

Din fire sufletist, responsabil, perseverent şi impunător, Ion împărtăşeşte celor dornici să muncească în şantier câteva dintre secretele longevităţii sale în muncă. „Oamenii sunt foarte atenţi la detalii. De la ţinută şi până la aspectul fizic poţi fi taxat pentru orice. Trebuie să fii curat, la propriu şi la figurat. Munca cu oamenii este foarte dificilă, însă nu imposibilă. Prin definiţie, omul este o fiinţă superioară, socială, un mecanism greu de manevrat. Lucrul în echipă presupune diverse caractere, diferite păreri. Nu este greu să îi faci pe oameni să te asculte, deoarece legea noastră supremă, pe care asumăm că o cunoaştem şi o respectăm este contractul colectiv de muncă. „Defectul” meu este cunoscut de toată lumea – verific tot. Cei din jur ştiu că nu fac treaba pe jumătate şi, astfel, capătă încredere în mine. Oamenii sunt intuitivi, simt imediat cine îi ajută şi pe cine se pot baza. Mă gândesc cu groază la momentul când nu vor mai fi atâţia oameni cu care să interacţionez. Timp de 36 de ani, am vorbit zilnic cu cel puţin 100.”

 „Familia a fost unicul motiv care m-a determinat să refuz propunerile altor companii, din afara oraşului. Chiar lucrând în Galaţi, regret că nu am avut suficient timp liber pe care să îl petrec cu copilul meu. Norocul meu este familia mea minunată şi înţelegătoare, în condiţiile în care o zi din viaţa mea începe de la ora 6, când păşesc pe poarta şantierului, şi se termină după apus, uneori un program de peste 12 ore. Acum, în aşteptarea pensionării, când ştiu că urmează să stau acasă, mi-e teamă de impactul unei vieţi mai puşin active. Nu mă imaginez în parcuri, jucând şah cu alţi pensionari, unde e prea multă linişte. Mie îmi place să comunic şi mi-am propus să ofer în continuare ajutor şi sprijin oricărei persoane m-ar contacta. Este păcat ca atâtea cunoştinţe să nu fie împărtăşite.”

(P)

Citit 1892 ori Ultima modificare Marți, 14 Mai 2019 15:57