În toamna lui 1980, pe la sfârșit de septembrie, m-a luat în Dacia lui spre Vaslui, chemaţi fiind noi la marele festival de umor „Constantin Tănase”. Ne unea, dincolo de meserie, obsesia de a surprinde lumea râzând și de a o face să râdă.
Aș vrea să pot suspenda acum acele clipe doar pentru a-l putea vedea pe Dan Plăeșu tânăr încă, la 40 de ani, exact la jumătatea vieţii, ţinând cu delicateţe, dar ferm în mâini, volanul destinului și tot înaintând pe sub frunzele căzătoare spre zarea în care îl chemau o promisiune, un plan, o idee, o speranţă, o împlinire și, Doamne, câte au fost în viaţa lui, până într-o vineri de 19 august, când mașina lui albastră ca nemărginirea s-a oprit.
Colegi și prieteni de-o viaţă. Cer împărţit din 1975 încoace. Venisem direct de la facultate și am întrebat dacă există vreun umorist în Galaţi. „Dan Plăeșu!” mi s-a spus. L-am căutat și l-am găsit.
În ultima vreme, ne întâlneam la „Spicul”, în parcul de acolo, la cafenelele invadatoare printre copaci, la chioșcul „Vieţii libere”, care, prin el, devenise un fel de nod de cale literară, acolo ne lăsam cărţile și mesajele, doamna cu ziarele ne știa pe de rost și zâmbea când ne vedea intrând: „Am de lăsat o carte pentru domnul Plăeșu”, „Nu mi-a lăsat domnul Plăeșu o revistă?”. Tot acolo veneau la întâlniri mulţi jurnaliști și scriitori, apropiaţi lui și manierei sale paterne de a ne ocroti, era un fel de tată al nostru, deși foarte puţini ani ne separau. Era plin de vervă și de speranţă.
Era DAN PLĂEȘU.
Cu toţi cunoscuţii, cu toţi colegii de breaslă, cu toţi prietenii.
Rareori l-am văzut înfuriat, o dată chiar pe mine, făcusem o boacănă în ziar, dar și-a aruncat imediat masca aceea cât colo. Alte măști îl preocupau pe el. Măștile teatrului. Le avea ascunse în sertarele de la ziar sau de acasă și le scotea pe ascuns ca să le dea viaţă în piesele sale. I-am văzut pe scena Dramaticului gălăţean comedia de succes „Semnat indescifrabil Mitică”, sală plină, lume care râde și aplaudă, asta a vrut el să producă pentru scenă și pentru semeni, i s-au jucat și alte comedii și drame, la București, la Radio, la Brăila. A fost, în anii ‘70, cel mai tânăr director al teatrului din Galaţi. A iubit până la patimă teatrul, acesta mai puţin pe el. Prea modest și prea cinstit cu sine însuși și cu alţii, nu s-a bătut pentru piesele sale, n-a intrat în culisele compromisului și, pe urmă, iubita de-o viaţă, cea adevărată și credincioasă, Presa, îi tot dădea târcoale, până l-a smuls de pe scena închipuirii, aruncându-l din nou pe aceea, mult mai dură și mai neiertătoare, a vieţii. Dar dramaturgul Dan Plăeșu trăiește, la fel cum trăiește și prozatorul, și romancierul, și fabulistul, și criticul literar. Literatura de calitate pe care a lăsat-o îi completează fericit prodigioasa operă jurnalistică de șase decenii.
Dincolo de scrisul atât de diversificat, Dan Plăeșu era, este și va fi o poveste. Viaţa lui poate fi oricând un roman! Și ce roman ar fi!
S-a născut – el îmi spunea la o cafea fără zahăr – în Galaţi, pe strada George Coșbuc, pe atunci când dincolo era câmpia cu porumb, iar Pedagogicul era la marginea orașului, într-o casă modestă, tatăl sau fiind tâmplar, mai întâi în cartier, apoi la Șantierul Naval. El a crescut odată cu orașul postbelic, consemnându-i această creștere și căutându-i un sens. După terminarea facultăţii la București, a intrat direct în presă și acolo a rămas, jurnalist adevărat, corespondentul Galaţiului la cel mai important cotidian central, mai apoi arhitectul de zi cu zi al „Vieţii libere”, ziar pe care îl desena cu mintea și cu inima.
A însoţit istoria Galaţilor din ultimele șase decenii cu condeiul consemnării prins după ureche, gata de coborât pe hârtie, precum făcea tatăl său, dulgherul... Cu responsabilitate, cu pasiune, cu umor. Cunoștea toate evenimentele importante ale epocii, el fusese acolo, la faţa locului, le consemna și le trimitea la București, spre publicare. Mi-a povestit odată, la „Spicul”, o scenă antologică. INETOF (noua și singura fabrică de turnare a elicelor navale din ţară) adusese un utilaj nou, ultramodern. Toată comenduirea, de la București și de aici, era acolo. Se aștepta istorica apăsare pe butonul magic pentru ca mașina să înceapă să lucreze. Nimic. Tăcere absolută. Cineva observă pe ecran „I’m sorry, i’m cold!” Mașinii îi era frig, avea nevoie de o anumită temperatură pentru a funcţiona. Mare scofală! Un grup de muncitori harnici au adus la iuţeală un godin, l-au îndesat cu lemne și le-au aprins. Ca un pisoi care se ridică simţind căldura, utilajul a pornit. Există ceva ce nu poate rezolva românul? Să-l fi văzut pe Dan Plăeșu povestind și râzând, abia atunci l-aţi fi cunoscut cu adevărat.
Întreaga lui operă literară e plină de viaţă, de Galaţi, de contemporaneitate și de dorinţa de a schimba spre bine lucrurile. Romanele, prozele scurte, fabulele, piesele de teatru, tot ce a scris, este viaţă și talent, este dragoste de Galaţi și de lume. Acestei lumi a lăsat el o operă pe care a semnat-o descifrabil și pentru mereu DAN PLĂEȘU.
Domnule Plăeșu, promit că la primăvară am să rup o crenguţă din magnolii de la „Spicul”, ce vor fi înfloriţi pentru prima dată în lipsa pașilor dumitale, și am s-o sădesc acolo unde acei pași se vor fi terminat în eternitate. Dumnezeu să te bine primească!
