Prezent la Galaţi pentru a lua parte la vernisajul Salonului de iarnă al filialei Galaţi a Uniunii Artiştilor Plastici din România, criticul de artă Marius Tiţa a făcut şi o plimbare pe strada Domnească, în compania artistului plastic gălăţean Gheorghe Miron, simţindu-se inspirat să scrie cele ce urmează.
Întotdeauna, Sala Mantu are expoziții de excepție. Este așezată central, cu vitrine ample, care trimit simeza direct în viața și promenada cetății. Selecția are intensitate sau am avut eu noroc să particip numai la evenimente memorabile. Îmi amintesc de vernisajul expoziției lui Gheorghe Miron, când imaginile din picturi erau reconstituite cu aceleași modele și aceleași veșminte. Publicul a descoperit cu surpriză de copil această punere în scenă. Pereții au dispărut, am fost în același timp în atelierul pictorului, la o întâlnire cu notabilitățile culturale ale orașului dar și pe trotuar, în piața publică, vorbindu-le iubitorilor de artă din Galați.
De această dată, am vernisat Salonul de iarnă, colindul plasticienilor din Galați, și am avut aceeași copleșitoare și onorantă senzație că suntem în agora și vorbim despre artă, artiști și toți oamenii din lume. Selecția strictă funcționează mai tare acum, fiind o expoziție de grup, a grupului plasticienilor profesioniști din filiala Galați a Uniunii Artisticilor Plastici. Pe noul președinte al filialei, Cornel Corcăcel, l-am văzut cu mânecile suflecate, implicat în organizarea expoziției, dar și în hainele de sărbătorire a vernisajului.
Întotdeauna mi-am dorit să mă plimb pe strada aceea mare din centru, pe care am simțit-o, magnetic, ca fiind purtătoarea a secole de viață și destine, de planuri și vise, de iubiri și împliniri, de zbateri și drame. Merg încet, adăugând fațade și firme, case și curți, intrări gândite pentru calești și decapotabile, pentru jobene și crinoline.
Încep cu un mic ocol, mic de tot, cât să îl salut pe Eminescu în cel mai vechi monument al său din țară, dar și cel mai vandalizat. Parcul e trist iarna, fără strop de verde. Monumentul este impunător, tăiat, de Frederic Storck, dintr-un bloc uriaș de marmură de Carrara, și poetul, și muza în deplina sa alegorie, fără aripi, fără pelerină, mai mult dramatică decât înălțătoare. Bucuros să admir istorica sculptură nu mă împiedic să observ că artistul a ales imaginea de maturitate a lui Eminescu, cea cu mustață.
Palatul istoric al Universităţii are nevoie de restaurare temeinică
Apuc serios pe strada Domnească și repede descopăr clădirea Universității ”Dunărea de Jos”, care tocmai a împlinit 75 de ani. Universitatea, desigur, pentru că impunătoarea clădire are deja o sută, fiind inaugurată în 1923. La început a fost Palat de Justiție și acea sobrietate arhitecturală a României Mari se resimte în toată frumusețea sa. Mare nevoie de o restaurare temeinică are palatul istoric al Universității din Galați și sigur nu are nevoie de bannere care să acopere, atârnând, coloanele de la intrare. Mai ales când apare un titlu ciudat precum ”Marea Unire a Roboticii”, inspirat parcă de absurditatea cu ”Mica Unire” ce ne pică pe cap în ianuarie.
Peste carosabil de Universitate, într-un scuar, se află Lupa capitolina, monumentul din 1992, realizat de sculptorul gălățean Gheorghe Terescenco, pornind de la actul fondator al lumii romane, acest capitol fabulos din istoria omenirii. Pe soclu regăsim copia celebrei ”Lupoaice” antice, dar și un altorelief foarte bine realizat de același sculptor, cu bustul împăratului Traian.
Ușor, atmosfera de mare promenadă se instalează, casele boierești și palatele încep să defileze de-o parte și de alta. Iscodesc detaliile arhitecturale și peisajul urban și verific dacă nu cumva trec trăsuri cu personaje în toalete din prima jumătate a secolului trecut. Restaurarea face minuni, aduce lumină și frumusețe.
Primăria are un sediu nou, modern, bine încadrat în structura acestei axe centrale gălățene. Cu un patio ce se ridică spre cer, odată cu liftul de sticlă, panoramic, senzația de înălțime pierde numărul etajelor. Ne oprim la ampla pictură murală realizată de Gheorghe Miron, pentru că deasupra ei mai este doar cerul. Mă gândesc cum a realizat artistul cei 80 de metri de alegorie arhitecturală, în maniera sa intens detaliată, și fac, instinctiv, un pas în spate. Această pictură este o declarație de dragoste, este discursul pentru prieteni, despre Galați, pe care, cu emoție, îl ”rostește” un artist îndrăgostit de urbea unde a văzut lumina zilei și culorile vieții. Lucrare este de maestru, cu tonuri și construcții bine cântărite. Marile obiective, biserici, palate și statui, apar ca într-un vis cinematografic, cu un detaliu esențial, turlele bisericilor, timpanul și arhitrava Teatrului Dramatic, arcadele ferestrelor, coloanele de școală românească ale Universității, turnul de televiziune, Elicea și pescărușii, Brătianu, Eminescu, Cuza, statui.
Elemente din atmosfera deșteaptă și bogată de acum un secol
Lângă Primăria nouă, de secol XXI, se află sediul Prefecturii, un palat impresionant, de la începutul secolului XX. Este sediul Prefecturii, prima clădire de utilitate publică, administrativă, realizată de Ion Mincu, fondatorul școlii românești de arhitectură. Fațada este uimitoare, cu scuturi și arcade, un ceas ce știe ”Valurile Dunării”, vals compus, acum 145 de ani, de gălățeanul Iosif Ivanovici, și două statui de Frederic Storck, alegorii masculine pentru Industrie și Agricultură.
Lângă Palatul Administrativ, în această triadă de piață europeană, vine Casa Artelor, superbă în straiul cel nou, de după restaurare. Este un palat al evenimentelor culturale și artistice, inclusiv de artă plastică, și are o istorie foarte interesantă. Este numită și Casa Geshov, pentru că a aparținut lui Evstrati Geshov, fiul lui Ivan Geshov, politician de marcă și chiar prim-ministru al Bulgariei, într-o perioadă teribilă, în Primul Război Balcanic. De fapt, Ivan Geshov l-a moștenit pe Evlogi Gheorgiev, un mare om de afaceri, cu numeroase proprietăți și activități în România, care a și locuit mai mult la București.
În parcul ce se deschide peste asfalt de Casa Artelor un spațiu comemorativ îți taie răsuflarea. Este Monumentul Eroilor Revoluției din 1989. Sub o arcadă ca de fereastră de biserică ridicată ca un arc de triumf, flutură tricolorul sub o cruce mare, în mijlocul arcadei în unghi spre cer.
Pe o latură a parcului se află Teatrul Dramatic ”Fani Tardini”, acum acoperit de straiele de șantier. În pictura lui Gheorghe Miron de la Primărie intuiesc frumusețea acestei clădiri cu aspect de templu grec, încă un element în atmosfera deșteaptă și bogată de acum un secol pe care o respir pe strada Domnească. Am tendința să o numesc Calea Domnească și aveam să aflu că aș fi zis foarte bine, că așa îi era numele și renumele în vechile vremuri.
Mă mai uit o dată, cu atenție, să nu treacă trăsuri cu doamne și domni, mă înclin în fața unui tricolor cu stema comunistă decupată, care îmi amintește de eliberarea de acum 35 de ani, și înverzesc și înfloresc în gând trotuarele acestea care cheamă la plimbare. Nu știu dacă există tururi ghidate de plimbări pe Domnească, privind cu știință casele cu aspect de petit palais, sau chiar pe cele impunătoare, de grand palais, dar simt nevoia unor dezvăluiri elaborate și perfect documentate în această rezervație arhitecturală istorică. Și asta înainte chiar să descopăr că mă aflu, practic, într-o rezervație arhitecturală și istorică urbană, denumită chiar așa, ”Ansamblul urban strada Domnească”, amplasată exact pe unde mă atrăgeau pașii la plimbare și descoperire.
Ansamblul Casa Cuza din Galați este un obiectiv istoric esențial pentru devenirea noastră
Știu că mergând înainte voi ajunge la monumentul lui Cuza, impozant acum, cu basoreliefuri și o statuie reușită, dar care nici nu îl avea pe Cuza, la început, ci pe Lascăr Catargiu. N-am trăit în Galațiul interbelic, dar aflu că aș fi văzut trăsuri cu personaje elegante întorcând plimbarea la monument. Eu îl caut pe Cuza, în continuare, așa că trec printre case pe strada paralelă, spre Dunăre, care poartă numele domnitorului Unirii. Recent s-a finalizat restaurarea și reamenajarea casei-muzeu dedicată lui Alexandru Ioan Întâiul. Este casa părinților, în care viitorul domnitor a copilărit și a trăit, și a mai și locuit din când în când, mai ales când a revenit la Galați ca pârcălab. Cu fonduri europene semnificative, restaurarea a mers în toate direcțiile, inclusiv spre studiul arheologic serios, cu expunerea profesionistă a rezultatelor. Expunerea oferă exact acele detalii pentru plasarea cât mai corectă în acel moment astral al românilor pe care îl datorăm lui Cuza și colegilor lui pașoptiști. O planșă dintre cele expuse în Casa Cuza, primul muzeu deschis vreodată în Galați, vorbește despre ”Istoria muzeografiei gălățene”, avându-i ca eroi pe V. A. Urechia, Mihail Kogălniceanu, cel mai mare colecționar român, și familia Pașa. Urmează mobilier de epocă, arme și cărți, documente prețioase, semnături importante. Bustul din interior al domnitorului Unirii este realizat de sculptorul gălățean Gheorghe Terescenco, în timp ce bustul-monument din fața Casei Cuza, de bronz de această dată, este realizat de un sculptor parizian neidentificat încă. Îl înconjurăm pentru o fotografie, plec, mă întorc să îl privesc încă o dată, alți pași, altă privire. Ansamblul Casa Cuza din Galați este un obiectiv istoric esențial pentru devenirea noastră și un exemplu despre cum arată România, istoria și patrimoniul ei, în Europa deșteaptă și bogată a secolului XXI.
N.R. Intertitlurile aparţin redacţiei. Evenimentul "Marea Unire a Roboticii", la care se referă autorul, a avut loc la Universitatea "Dunărea de Jos" în perioada 3-5 ianuarie, bannerul fiind însă instalat dinainte, întrucât urmau multe zile libere.