La Galați, șomajul nu mai e indicator, e coloană sonoră. Lună de lună, aceeași melodie: peste șase la sută, zece mii și ceva de oameni înregistrați, dintre care aproape toți fără indemnizație. Și, ca o ironie, fiecare comunicat AJOFM vine la pachet cu lista posturilor vacante, o colecție de anunțuri pe care nu o citește nimeni. Oferta e previzibilă: muncitori necalificați în construcții, asamblori de piese, sudori, șoferi și confecționeri.
Cererea, cel puțin pe hârtie, se potrivește: majoritatea șomerilor au studii primare, gimnaziale sau o școală profesională uitată. Și totuși, două trenuri trec prin aceeași gară fără să se oprească. Locurile rămân neocupate, oamenii rămân șomeri. Și atunci apare întrebarea pe care nimeni nu o spune tare: ce fac, de fapt, cei peste zece mii de oameni neindemnizați? Nu cumva munca la negru este adevăratul lor loc de muncă?
Răspunsul e incomod, dar vizibil. Mulți muncesc informal, pe șantiere, în gospodării, în agricultură sezonieră. Alții se descurcă cu mici servicii la limita legii, vând câte ceva pe sub mână, fac drumuri peste graniță și trimit bani acasă. Unii pur și simplu dispar din circuit și supraviețuiesc din rețelele familiale sau din economia de subzistență. Munca la negru ține familia de azi, dar rupe viitorul de mâine. Fără contract, fără contribuții, fără siguranță, fără pensie.
Statistica rămâne curată pe hârtie, dar realitatea curge prin canale paralele, nevăzute și imposibil de prins în grafice. Și aici apare contrastul cel mai amar. În ultimii trei ani, AJOFM Galați a derulat cinci proiecte cu fonduri europene, în valoare de circa 36 milioane de lei, din care peste 12 milioane de lei au intrat în bugetul propriu. Scopul declarat: informare, mediere, consiliere și formare profesională pentru șomeri și angajați. În prezent, instituția are alte patru proiecte în derulare, de aproape 9,5 milioane de lei, prin Programul Educație Ocupare.
Pe hârtie, Galațiul e un campion al finanțărilor europene. În realitate, tabloul rămâne același: zece mii de șomeri, o rată a șomajului peste media națională, locuri vacante care nu se ocupă și mii de oameni prinși în economia subterană. Și peste acest decor, se profilează mereu tentația statului. Acolo nu se cere sudură, nici calificare grea. E suficientă diploma de la o școală politică, unde examenele se dau la lipit afișe și la pupat mâini. În timp ce un sudor se întreabă dacă merită să stea pe 3.000 de lei doar la căldura unei flăcări, un funcționar de duzină încasează mai mult la umbra unui birou.
Paradoxul gălățean e același de ani buni: șomeri care nu vor locurile disponibile, locuri care nu atrag șomerii, tineri pregătiți care pleacă și oameni cu educație scăzută care rămân prinși în cercul neputinței. Statistica lunară e recitată mecanic, ca o poezie fără rimă: șase la sută șomaj, două sute de posturi vacante, zece mii de povești nespuse și o economie care își irosește oamenii. Și atunci, până când vom continua să numărăm șomeri pe hârtie, să pompăm milioane europene în proiecte sterile și să tolerăm muncitori la negru în realitate?
