Dizidenţa nu ar trebui să fie luată în calcul când vine vorba de partide. Cine susţine că i se pune pumnul în gură într-o mişcare politică, de fapt n-are susţinători. Sau acea grupare nu-i partid, ci o gaşcă cu şef şi atârnători.
Privind peste gardul liberal în gura lui Tăriceanu, ai putea crede că s-a transformat Crinul în carnivoră şi vrea să-i înghită pe toţi greii care îi vânează poziţia de lider. Uitându-te atent, vezi că exponentul guvernării liberale pre-criză pare căzut din cer. Ai impresia că Tăriceanu tocmai s-a reîntors în partid după ani de pribegie şi a aflat că PNL-ul e într-o alianţă cu PSD-ul. Acel PSD pe care fostul prim-ministru n-a reuşit să şi-l apropie după alegerile din 2008 pentru a bloca marşul portocaliilor către Palatul Victoria.
„Băiatul acela de la tineret”, cum îl gratulau pe Antonescu până mai deunăzi, a reuşit nu doar să se alieze cu cel mai mare partid românesc, dar să mai şi câştige în alegeri un scor istoric pentru liberali. Mai mult, a obţinut şi antamarea viitorului mandat de preşedinte al României în favoarea sa. Şi a liberalilor, la urma urmei, că nu-i nimeni singur pe lume…
Ciulind urechea, printre behăielile neaoşe, dar pragmatice ale pifanului Becali şi muţenia chitării vehementului veteran Orban, auzi aprobările seniorului Câmpeanu la adresa tulceanului maiestuos, dar şi dojenile lui Quintus către motociclistul orgolios.
Prin „spargerea geamurilor la sediul PNL”, cum sintetiza proaspătul liberal din Pipera, Tăriceanu n-a făcut decât să-şi anuleze eventualul baston de mareşal liberal, cioplind din el un băţ de dat prin gardul Cotrocenilor cel mult .
Aranjament floral cu becalii şi crin prezidenţial
