Era târziu şi toamnă când a venit Maria...
o văd...(până la steauă!)...superbolă şi rece,
aduce crizanteme şi caută-nspre geamuri
încetul şi-ncetarea în toi fără de lege!
S-apropie de poartă şi trece prin răpciune
ca pasărea-nnorată şi gata de plecare,
s-apropie de mine şi nici măcar nu-ntreabă
cum stau legat (aiurea!) de mâini şi de picioare!
O văd foarte frumoasă în rochia aceea
ţesută la războiul în/depărtării care
m-a scos din adâncime şi mi-a tăiat nălţarea...
şi-acum se-ntoarce neagră şi crizantemătoare!
Şi e târziu...şi-i toamnă...şi tace mult Maria
pe marginea-ncetării...(cea fără de cuvinte!)...
Aprinde lumânare, îşi face semnul crucii,
îmi dă vreo două lacrimi...şi pleacă înainte!
