Rusia justifică războiul devastator început în Ucraina, pe care-l numește „operațiune specială”, prin următoarele motive: Occidentul (NATO și UE) amenință securitatea Rusiei, prin încercarea de integrare europeană a Ucrainei și prin aderarea acestui stat la NATO, urmând ca pe teritoriul ucrainean să fie dislocat armament strategic (nuclear). Acest lucru nu poate fi permis de Rusia, care se vede pe sine drept o superputere, care are drept să controleze un spațiu geopolitic exclusiv, ca în perioada Războiului Rece. Adesea se face comparație cu criza rachetelor din 1962, când Statele Unite au forțat URSS să scoată rachetele nucleare din Cuba, acestea fiind considerate o amenințare la adresa securității naționale americane. Însă, atunci, rachetele erau deja instalate în Cuba, americanii nu au invadat/ bombardat insula și l-au tolerat în fruntea Cubei pe Fidel Castro, deși l-au considerat permanent un soi de terorist. În cazul ucrainean, nu exista niciun armament strategic NATO în Ucraina, perspectiva aderării acestui stat la NATO era complet improbabilă, iar rușii au invadat Ucraina printr-o amplă operațiune militară de ocupație. Mai mult, Putin caută să elimine conducerea Ucrainei, aleasă democratic, afirmând că aceasta e o bandă de „drogați” și de „fasciști”, prin urmare, complet nelegitimă, Zelenski și acoliții săi fiind caii troieni ai „ticăloasei” politici occidentale față de o Rusie pașnică. De asemenea, Putin declară, printre altele, că națiunea ucraineană nu există și devine tot mai evident că se dorește anexarea Ucrainei la o renăscută Uniune Sovietică, în ciuda declarațiilor oficiale, care spun că Rusia vrea „doar” o Ucraină neutră. Am văzut că mulți cred în această narațiune, considerând că Occidentul este vinovat de fapt de începerea războiului, iar Putin este doar un lider constrâns, așa cum s-a văzut și Hitler pe sine în 1939, să atace, pentru că altfel țara sa ar fi distrusă. În cele ce urmează, invit să medităm mai serios dacă chiar așa stau lucrurile, dacă Rusia este o victimă inocentă a „conspirației mondiale” și, de asemenea, să vedem care este partea reală de vină a Vestului: oare nu toleranța excesivă față de regimul lui Putin, naivitatea în ceea ce privește posibilitatea unui dialog deschis și creșterea dependenței față de importurile de materii prime rusești?
La sfârșitul anilor ’70 ai secolului XX, URSS era pe val, având o armată mai mare și mai puternică decât cea a SUA, care se confrunta cu mari probleme economice și sociale. De asemenea, avea și foarte mulți aliați în întreaga lume. Paradoxul a fost că momentul de apogeu a coincis cu începutul unui declin rapid, explicația ținând în special de criza sistemului socio-economic de tip comunist, care se gripa la toate încheieturile. Și acum se discută dacă intervenția în Afganistan din 1979 a fost una generată de încrederea prea mare a liderilor sovietici în puterea lor sau, din contră, a fost o cale de rezolvare a unei crize care se generaliza. Este însă cert că Iuri Andropov, fost șef KGB, devenit pentru scurtă vreme secretar general al PCUS, avea clar reprezentată întreaga hartă a dezastrului încă ascuns.
În acest timp, în SUA, Ronald Reagan căuta să remobilizeze Occidentul, trecând de la politica de coexistență pașnică la una de „challenge” a Uniunii Sovietice, considerată drept „Imperiul răului”. Rivalitatea dintre cele două superputeri s-a redeschis, la fel de intens ca în anii ’50. Nu e locul să discutăm despre detaliile proiectului politico-militar al lui Reagan, cert este că el avea în vedere o confruntare pe termen lung, cu un inamic considerat absolut redutabil. Din acest motiv, administrația americană a rămas la început șocată de propunerile „năucitoare” ale noului lider sovietic, Mihail Gorbaciov, care căuta o înțelegere cu americanii, pentru a ușura statul sovietic de cheltuielile militare tot mai împovărătoare. La început, Reagan a privit cu suspiciune această deschidere, dar, cum nici America nu stătea grozav din punct de vedere economic, el a acceptat, relațiile sovieto-americane încălzindu-se într-un fel de neconceput cu doar câțiva ani înainte. „Drujba” și ”mir” (prietenie și pace) au fost atunci cuvinte aflate pe toate buzele, și din Est, și din Vest, toată lumea considerând că a venit momentul ca Războiul Rece să înceteze.
Nimeni nu știa însă de la început cum vor evolua lucrurile, nimeni nu a prevăzut degradarea extrem de rapidă a puterii sovietice, fapt care a generat, treptat, în plan real, o relație asimetrică între cele două superputeri, fapt care s-a văzut limpede în modul în care au fost gestionate problemele europene. Gorbaciov s-a văzut pus în fața situației existente în statele din Europa de Est, în care societatea civilă contesta tot mai vehement dominația sovietică și regimul comunist. Mișcarea „Solidaritatea” din Polonia și măsurile excepționale luate în 1981, când generalul W. Jaruzelski impune legea marțială, pentru a preveni o invazie sovietică, au fost un semn clar că spațiul est-european nu mai poate fi controlat doar prin forță brută. Meritul istoric al lui Gorbaciov a fost că a renunțat să transforme Europa de Est în ruine, așa cum face Putin acum în Ucraina, și să lase libere popoarele din Est, sperând să mențină o influență a URSS prin soft power, el concentrându-și eforturile pe păstrarea Uniunii Sovietice, a cărei prăbușire, iarăși, nu a prevăzut-o nimeni.
Colapsul Uniunii Sovietice a schimbat complet realitatea geopolitică
Evenimentele din jurul anului 1989 din Europa de Est s-au desfășurat cu deplinul acord al celor două superputeri. Evident, așa cum se întâmplă de fiecare dată, după un acord între mari puteri, urma competiția pentru influență, fiecare urmând să aibă o prezență, într-o formă sau alta, în regiune. Însă, colapsul Uniunii Sovietice (neforțat de Occident, ci de propriile hibe) și ostilitatea unei mari părți a societății est-europene față de fostul ocupant au schimbat complet realitatea geopolitică în defavoarea Moscovei.
Occidentul s-a trezit în fața unui spațiu imens, complet dezorganizat, măcinat de crize economice profunde, care au pus bazele unei migrații uriașe, vizat fiind vestul Europei, precum și de conflicte cu iz naționalist, fenomen considerat de Occident, încă din anii ’50, drept definitiv rezolvat. Cine a citit cărțile serioase despre extinderea NATO și UE știe că aceste extinderi s-au lămurit treptat ca fiind singurele soluții, la acel moment istoric, pentru a ordona un spațiu haotic, mulți occidentali ezitând să integreze un Est al Europei care, în anii ’90, era foarte departe de ceea ce se construise între timp în Vest.
Foto Marian Calestru
La această decizie a contribuit foarte mult determinarea unor state, precum Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria (grupul de la Vișegrad) care aveau și societățile civile cele mai anti-comuniste, iar guvernele trecuseră hotărât la eliminarea rămășițelor comunismului din mediul socio-economic. Ele se prezentau drept „Occidentul răpit” de sovietici, sovieticii fiind văzuți ca reprezentanți ai unui „spirit oriental”, care nu avea nicio treabă cu Europa. Expresia a fost făcută celebră de Milan Kundera și a devenit un portdrapel al luptei acestor state pentru a intra în structurile euro-atlantice. Lor li s-au adăugat țările baltice, unde populația a rămas mereu ostilă URSS, efortul local fiind suplinit de o excepțională emigrație din Vest, care s-a implicat masiv în desovietizarea și democratizarea societății locale, cerând aderarea micilor republici la structurile occidentale. Voința națională a contat foarte mult în acest proces, o voință națională pusă la îndoială de viziuni geopolitice care pun accentul pe interesele structurilor de tip imperial.
Cât privește România, ea a continuat să rămână condusă, în cea mai mare parte, de reprezentanți ai fostei elite național-ceaușiste, care apărau ideea „independenței” și „suveranității” României, deopotrivă în raport cu Vestul, dar și cu Estul. Vorbim de o independență iluzorie, care folosea protipendadei comuniste, care a condus la izolarea și sărăcirea fără precedent a țării. Această elită, compusă din foști șefi comuniști și membri ai fostei Securități, a preluat controlul asupra pârghiilor economice și politice, combătând opoziția din interior și ținându-i, pe cât era posibil, la distanță pe reprezentanții atât de dispersatei emigrații românești, expresii ale acestei politici fiind lupta împotriva fenomenului Piața Universității și interzicerea intrării în țară a regelui Mihai. Această elită păstra nostalgia pseudo-independenței din anii ’80 și rămăsese cu teama și respectul față de URSS, idei pe care le-au transmis unor noi generații de azi, care critică neostoit Occidentul și caută să justifice războiul dus de Putin sau, cel puțin, să insiste pe „vina ambelor părți” și pe ideea de neutralitate a României, care, chipurile, ar servi mai bine interesul național. Ce a făcut ca, în cele din urmă, această elită, care înțelegea prea puțin valorile occidentale, să meargă alături de Occident? Dezastrul economic, care nu putea să fie rezolvat decât prin apropierea de Vest, și teama că România ar putea să rămână în afara unor structuri extrem de puternice și să devină victimă sigură a unor pretenții revizioniste (teama că o Ungarie membră UE ne-ar putea lua teritorii, în mod paradoxal, a ajutat la luarea deciziei).
Tratatul cu Ucraina, semnat pentru a permite României intrarea în NATO și UE
Inițiative pro-occidentale ale unor state din Est și războaiele iugoslave au determinat Occidentul să acționeze hotărât și coerent, impunând un set de principii esențiale. Statele care urmau să adere la structurile euro-atlantice trebuiau să fie în mod obligatoriu democratice, să facă reforme în direcția unei economii de piață, să pună surdină aspirațiilor naționaliste, acceptând frontierele recunoscute internațional. Din acest motiv România a trebuit să semneze tratatul cu Ucraina, în 1997, nu pentru că, așa cum spun unii, Ucraina ar fi forțat România. Acel tratat a însemnat una dintre bazele intrării României în NATO și UE, care garantează integritatea frontierelor recunoscute internațional. În cazul iugoslav, măcelurile interetnice și dorința de modificare prin forță a granițelor dintre republicile foste iugoslave au determinat Occidentul să intervină, mai întâi ca arbitru, apoi în forță. Nu insist asupra subiectului, prea complex și controversat, trebuie doar spus că recunoașterea Kosovo a fost văzută ca un gest excepțional, într-un context excepțional, care nu ar trebui să introducă o regulă în relațiile internaționale, integritatea frontierelor recunoscute internațional fiind văzută ca un pilon esențial al stabilității.
În tot acest timp, Occidentul a tratat cu multă considerație o Rusie slăbită și aflată în plin haos. I s-a recunoscut locul în Consiliul de Securitate pe care-l deținuse fosta URSS, prin acorduri semnate în 1994, Ucraina a predat Rusiei întreg arsenalul atomic existent pe teritoriul național (Ucraina ar fi devenit a treia putere nucleară a lumii, dacă păstra focoasele ce-i reveneau procentual). Ucraina se definea ca stat non-nuclear, primind garanții de securitate internaționale, inclusiv din partea Rusiei. Rusia nu a fost deranjată în Asia Centrală, în Caucaz (unde a făcut ce a vrut în Cecenia), dar și în foste republici sovietice din Europa de Est, care au preferat să rămână apropiate de Rusia (inclusiv în cazul Republicii Moldova, a fost lăsată să-și facă jocul în Transnistria), deși Occidentul, dacă voia, putea să profite mai mult de o Rusie în degringoladă.
În fapt, Occidentul a sprijinit Rusia, pentru ca aceasta să aibă capacitatea să gestioneze imensul arsenal nuclear (cu care acum amenință omenirea) și de a cărui risipire (vânzare către teroriști) Vestul se temea îngrozitor, precum și pentru a evita ca și din Rusia să vină noi valuri de imigranți. În plus, terorismul, care părea în anii ’90 drept cea mai importantă amenințare la scară mondială, cerea o Rusie - actor statal în relațiile internaționale - puternică. Mai mult, deși NATO s-a întins către Est, tot armamentul strategic s-a păstrat dincolo de frontierele de dinainte de 1989. Occidentul și-a creat iluzia că Rusia va adopta, asemenea țărilor din estul Europei, valorile liberale occidentale, devenind un partener al Vestului, într-o cooperare reciproc avantajoasă. Boris Elțîn a părut, pentru câțiva ani, că reprezintă această garanție, însă a fost o iluzie. Structurile sociale profunde, modul în care societatea se raportează la stat, tipul de stat și tipul de lider politic, care vine din timpul țarilor, trecând prin era sovietică, s-au dovedit mai puternice. Nu insist asupra lor, deoarece există multe analize de acest gen (vezi cartea clasică a lui Françoise Thom, ”Putin și putinismul”).
Odată cu Putin, Rusia se întoarce la excepționalismul mesianic, la refuzul de a fi parte a concertului european și internațional, la afirmarea ideii că este o superputere, care are dreptul la un spațiu geopolitic și geostrategic exclusiv, o lume în sine, cu valori și principii diferite de cele europene. Distrugându-i pe oligarhii „liberali” din vremea lui Elțîn, Putin a dat rușilor sentimentul unei siguranțe și al unei coerențe, prin revenirea la tipare sovietice. În loc să folosească sumele imense de bani rezultate din vânzarea resurselor naturale în modernizarea societății și a unei economii deschise și performante, Putin a folosit banii în refacerea unui complex militar-industrial-birocratic subsumat visului de refacere a Uniunii Sovietice. În afară de bomba atomică, armată, o birocrație devotată și resurse naturale, Rusia nu are altceva. Nu putea fi toată Rusia un Dubai, dar o țară cu oameni cu un nivel ridicat de trai, care să atragă și oameni din afara Rusiei și alte țări alături de ea, cu siguranță. SUA, dar mai ales Germania (în spațiul european) sunt modele despre cum performanța economică și capacitatea de a genera în jur prosperitate pot constitui un magnet pentru oameni și societăți întregi, fără a trage un foc de armă.
n.r. - „Opinia unui specialist în istorie contemporană” și intertitlurile au fost adăugate de redacție
George Enache este profesor universitar la Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați. Domenii de interes: istoria Bisericii Ortodoxe în secolul XX, religia în cadrul relațiilor internaționale, istoria recentă a Europei de Est, istoria comunismului.
(va urma)
