Timp coşcovit...uitare-n gara veche...
şi murmuială-n podul cu paingi...
o scară pusă numai la suire –
de ce să urci? pe cine să învingi?
Pereţi murdari de lene şi de vreme,
linii, zigzaguri spre neant, încet –
poţi să citeşti memorii...şi să numeri
câţi oameni (n)-au rămas fără bilet!
Câţi oameni s-au tot dus fără oprire,
câţi s-au întors şi câţi nu s-au întors,
câte batiste s-au scăldat în lacrimi
şi câte despărţiri în sus şi-n jos!
Sprijini o scară şi la coborâre –
şi vezi peronul plin cu cei de-atunci,
auzi şi fluier, vezi şi-auzi deşertul –
şi crezi ne/contenit c-o să-l ajungi!
Aşa tot speri şi-aştepţi să vină trenul
de nicăieri, plin cu nimic...să pleci
spre nicăieri, convins, până acolo,
unde nu-i capăt pururea…şi-n veci!
