Las timpul singur şi mă duc să văd/ ce a rămas acolo, în uitare,/
pe-o margine de vis, departe, hăt.../ mâhnirea-ncepe să se înfăşoare
pe naivitatea sufletului meu,/ iar trupul mi se-nchină şi se-nclină
când văd cât e de singur Dumnezeu,/ parcă Vecia lui ar fi de vină!
Îngenunchez nedumirit şi-l rog/ să-mi zică ce să fac şi ce urmează
astăzi şi mâine... însă n-am noroc:/ nu-mi dă nici o idee, nici o rază!
Mă uit în podul palmei şi nu cred/ că liniile toate-s prăpădite -
sărut ţărâna, lăcrămez încet.../ şi bat, şi bat... dar nu mi se deschide!
