Atuncea te strigam la drumul mic...
şi-acuma te (mai) strig la drumul mare!...
Trecea doar timpul şi pierea-napoi,
ca un sărut uitat într-o scrisoare!
Trecea... şi-l auzeam (parcă) zicând
(printre cicori şi lacrămi) pe cărare:
eu mor, tu mori, el moare... noi murim
ca un ecou sfărmat în depărtare!
Aşa minţeam: nu, nu mai stau aici
şi nu te mai aştept nici o secundă!...
Venea doar timpul şi-mi trecea-ndărăt
eternitatea stearpă şi măruntă!
Şi-l auzeam (parcă) şoptind curat,
printre strigări mai dulci şi mai amare:
eu sunt, tu eşti, el este... noi suntem
nişte-arătări în gol aşteptătoare!
Eram atunci cum suntem şi acum -
(la drumul mic... dar şi la drumul mare) -
proscrişi pândari pândiţi până pierim
sfărmându-ne (în sine) prin uitare!
Şi am strigat, şi strig, şi pot să jur
la minus şi la plus, la cald şi rece:
ferească dumnezeu, nu vreau s-ajung
să număr cum nici timpul nu mai trece!
