Şi cred că merg...şi cred că merg spre-un viitor,
parcă ar fi punct fix, final, parc-ar fi gară
unde m-aşteaptă cineva, ceva...nu ştiu
cine sau ce şi cum şi când ş-a câta oară!
Şi de când merg, n-am auzit şi n-am văzut
nimic să-mi spună cât mai am până aproape,
până departe, ce primejdii sunt pe drum,
dacă încap atâta timp, dacă mă-ncape!
N-am învăţat să mă opresc şi să pricep
că nu există înapoi şi înainte
în cest de/mers ne/cunoscut, concret/abstract,
în cest principiu egoist, fără cuvinte!
Cică aşa vrea cel de sus, cică aşa
vrea cel de jos...cică e dat la fiecare
să (nu) se ştie că nu e nici sus, nici jos
în ceastă scumpă, strâmbă/dreaptă întâmplare!
Şi merg şi merg spre viitor...şi cred că n-am
s-ajung să-l văd la răsărire şi-asfinţire!...
Oare să stau? chiar cred că stau tocmai de-atunci,
de când (nu) să fac minus-plus ne/murire!
