Şi fulger, şi tunet... şi-mi dă îndeajuns,/ primesc fără frică,
să am de uimire, de foame, de dor,/ de stare... adică,
aşa, pe tradus şi-nţeles mai uşor,/ chiar moartea să-mi pară
o floare de colţ la ureche, balsam,/ dulceaţă amară
şi cană cu apă alături, (des)cânt/ de pasăre-n frunză,
plus-minus nimic... şi că sunt condamnat/ la viaţă ascunsă!
Şi fulger, şi tunet... aşa, cum atunci,/ prin râpi mari şi sfinte,
prin inişti cu linişti, prin lanuri cu maci.../ şi alte cuvinte
uitate, rămase pe lat şi pe lung,/ în viaţă şi-n moarte,
pe nalt şi adânc, în blesteme şi psalmi,/ aproape, departe...!
Şi, totuşi, atâta nimic nu-i prea mult/ n-atâta grandoare
când cest îndeajuns e un tot, însă nu-i/ răspuns la-ntrebare?
