Moto: „fă-l să fie, doamne sfinte, numai om/ pe acel care ne-a ispitit sub pom,/ şi când pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea,/ cum cădea-va, după cântec, mâna mea!” (Cezar Ivănescu – Amintirea Paradisului)
Azi-noapte am plecat...acuma sunt
la ea, cu ea, în visurile sale...
(a fost o aşteptare foarte lungă
şi grea în timp cu vremi paradoxale)!
Mă ţine-n braţe, ca pe-un făt-frumos
cu-adâncul ei în suflet şi sub frunte...
o ţin în braţe ca pe-o făt-frumoasă
de tot şi de oricând şi de oriunde!
Nu mă întreabă, n-o întreb nimic...
nu cer, nu dau...nici ea nu dă, nu cere...
se desluşeşte tot doar prin lumină
şi se-nţelege tot doar prin tăcere!
Doar umbra ei şi umbra mea-mprejur...
(apropiere? sau îndepărtare?)...
chiar dacă-i viaţă, chiar dac e moarte,
e-un joc straniu despre continuare!
Azi-noapte m-am întors...acuma stau
şi cred că astfel trebuia să fie:
nu am adus decât nemărginire...
am foarte multă...hai să-ţi dau şi ţie!
