Şi mă tot uit prin geamul dinspre schit,
poate se vede, poate se aude...!...
Ce mult şi des mi-i dor de ochii săi
ca două catedrale ne/văzute,
din care mi s-a dat (fără să cer)
lumină-n veac de veac vindecătoare
a răului din ce în ce mai rău,
stăpân necruţător pe fiecare!
Ce mult şi des mi-i dor de vorba sa
cu-atâtea vechi şi noi ne/cunoscute
din care-am învăţat să nu-mi dau timp
în cârdăşie la cuvinte crude,
să nu fiu chezăşie la murdar,
la învrăjbire să nu dau năvală,
nici să primesc dreptate de la strâmb...
să nu zic „hăis” când trebuie zis „ceală”!
Şi mă tot uit prin geamul dinspre schit,
poate se vede, poate se aude...
şi-adorm... şi mi s-arată într-un vis,
înaltă până când... şi până unde...!
Ce mult şi des mi-i dor de ochii săi...
ai mamei mele şi ai mamei tale,
ai mamei lui... ai mamei noastre-n veci:
adânci şi ne/văzute catedrale!
