Din colecția „Cele mai triste poezii rămase tablou”
(!) singură pe deal, abia mai suflă - don Quijote-i foarte ostenit -
nimenea nu-i zice bună ziua, ca şi cum pe nimeni n-a iubit (!)
(!) stă, aşteaptă şi se uită-n zare, plină de tristeţe şi de frig,
nimenea nu-i zvârle nici o vorbă, nimeni nu mai macină nimic (!)
(!) trece câte unul, câte altul - nici măcar un ochi nu dă spre ea,
nici măcar nu-i zice: bună seara, blândă şi uitată, moara mea (!)
(!) nici măcar nu-i zice noapte bună - poate-i vine somn şi-i vine vis
de atunci, când ceastă lume toată o căta cu sufletul deschis (!)
(!) iată, dinspre aripe-i s-aude strigăt de chemare şi de dor,
şi scrâşnire lungă dinspre piatra-i: haideţi, nu pot singură să mor (!)
(!) cal şi scutier s-au dus la vale, nu mai sânt, doar crucile mai sânt -
gata, vin să mergem pân-acasă: cer iertare, moara mea de vânt (!)
