Secundă fără timp în lumea asta-s,
şi fără spaţiu...! Au pierit de când
m-ai dat mâncare veşnică la ceasuri,
să fiu tic-tac prezentului înfrânt
şi glorios chiar în aceeaşi clipă
cu noimă, fără noimă, fiecum!
Ce osteneală-ntr-o deşertăciune,
într-un absurd şi sec desen de fum!
Ce vină am de-mi dai aşa osândă?
sunt firul tău ne/vrednic de nisip,
cad şi mă sui continuu-n clepsidră,
nu-mi dai nici un răgaz să mă-nfirip
şi nu auzi cum/că abia mai sfârâi,
mântuitor, ca lumânarea-n sfeşnic?
Doamne, fă bine şi opreşte ceasul,
să-mi duc la hodinit logosul veşnic!