Participând, zilele trecute, la un forum antreprenorial în care s-a discutat, printre altele, despre „tonele” de hârtii care trebuie să însoțească obligatoriu orice proiect realizat în România, mi-am adus aminte ceea ce mi-a povestit, tot recent, un prieten din Iași.
Pe scurt, s-a dus la Primăria Iași să înregistreze o mașină nouă, pentru impozit, și i s-a cerut să prezinte o hârtie care să ateste că nu are datorii la bugetul local. Hârtia respectivă trebuia eliberată tot de Primăria Iași, dar de la alt ghișeu! După câteva zile, cu „dosarul cu șină” pus la punct, a rezolvat problema. Peste câteva zile, după ce a primit o ofertă de nerefuzat de la cineva care voia să-i cumpere noua mașină, s-a dus iar la ghișeul Primăriei. Acolo, surpriză, i s-a cerut din nou situația la zi cu taxele locale și i s-a spus că prima hârtie, eliberată cu o săptămână înainte, nu mai era valabilă. Trebuia una nouă, tot de la Primărie, și tot de la ghișeul „alăturat”. Și mai vorbim de digitalizare în instituții și eliminarea birocrației!... Evident că situația de la Iași este întâlnită aproape oriunde în România.
Într-o eră în care inteligența artificială scrie cod și sateliții oferă internet în cele mai izolate colțuri ale planetei, la noi progresul se oprește adesea în fața unui ghișeu din pal melaminat. Deși termenul de „digitalizare” este prezent pe buzele tuturor politicienilor, realitatea cetățeanului de rând rămâne neschimbată: suntem captivi într-un veritabil „iad birocratic” alimentat de mii de hârtii.
Paradoxul este frapant: deși avem unii dintre cei mai buni programatori din lume și o viteză a internetului de invidiat, interacțiunea cu statul necesită, în continuare, prezența fizică și o mapă plină de documente. Iar o ștampilă pusă strâmb sau lipsa unei copii xerox după un act pe care statul îl are deja în baza de date pot bloca un întreg proces timp de săptămâni, o realitate de care mulți dintre noi ne-am lovit cel puțin o dată. Referindu-mă strict la cazul prietenului din Iași, este cazul „adeverinței care atestă existența altei adeverințe”, un cerc vicios care consumă timp, nervi și resurse ecologice. Nu e deloc departe de cazul în care la o instituție a statului îți faci cont online, dar trebuie să vii la ghișeu să primești userul și parola.
Dincolo de frustrarea individuală, muntele de hârtii are un cost economic uriaș. Orele pierdute la cozi de către angajați și antreprenori se traduc în miliarde de euro pierdute din PIB. În timp ce alte țări europene permit înființarea unei firme în 24 de ore, online, în România, drumul este pavat cu formulare tipizate și „originale” care trebuie prezentate alături de „copii conforme”. De multe ori, instituțiile statului nu comunică între ele, transformând cetățeanul în curier voluntar. Trebuie să iei o hârtie de la Primărie ca să o duci la ANAF și un document de la Cadastru pentru a-l depune la Urbanism.
Deși legea care interzice instituțiilor publice să mai ceară dosar cu șină a intrat în vigoare, reflexul birocratic este greu de ucis, iar românii s-au dovedit încă o dată inventivi: acum trebuie să pui actele într-o mapă de plastic.
