Şi de atâta vreme, doamna în rochie de stambă,
fiică din flori a pădurii de salcâmi
şi a fluturelui condamnat la lux de lampă,
mă aşteaptă să-mi dea sufletul...şi îmi
trimite rugăciune: primăvara, prin ghiocei...
vara, prin maci...toamna, prin zloată...
iarna, prin lupi şi prin viscol şi prin omăt...
şi aud pe marginea orizontului mâinile ei
întinzându-se şi arătându-mi că toată
viaţa şi toată moartea nu va face îndărăt
nici un pas şi că nu se va desprinde
niciodată de gândul şi visul că mă voi duce
să-mi dea ce nu se cumpără şi nu se vinde
înainte de cruce, în timpul crucii şi după cruce!
Şi de atâta vreme, sub semnul acestui niciodată,
nu am curaj să-mi pun traista-n spinare
şi să plec, pentru totdeauna, unde îmi arată...
şi unde sufletul doamnei încă mai are
şi vreme şi timp şi o mie şi una de carate...
nu am curaj nici cât mai ştie un biet pârău
să curgă până se usucă şi până nu mai poate...
nu am, fiindcă am fost şi sunt demiurgul cel rău!
