După căderea regimului condus de Nicolae Ceauşescu, un lucru a fost cert: porţile ni s-au deschis! S-a început ceva mai timid, primele escapade româneşti au fost pe la turci. Te duceai, îţi luai ce îţi trebuie şi te întorceai. Mai târziu a venit rândul Italiei şi Spaniei să fie vizitate de către români. Cu greu, e drept! Unii şi-au vândut şi casele numai ca să poată pleca, obţinerea vizei fiind un lucru destul de dificil. Însă, odată ajunşi, spre deosebire de Turcia, perioadele de şedere au început să fie îndelungate. Primii care au învăţat cum stă treaba cu pastele sau flamengoul au descoperit că se poate trăi şi altfel. Munci prestate în toate domeniile de care localnicii nici nu doreau să audă, dar banii câştigaţi aveau valoare.
Intrarea României în Uniunea Europeană a însemnat cu adevărat „invadarea” Europei. Măcelarii au plecat în Germania, navaliştii în Olanda sau nordul continentului, doctorii prin Franţa, iar cei mai norocoşi în Marea Britanie.
Cum era de aşteptat a venit şi refluxul. Interdicţii pe piaţa muncii sau romi trimişi de francezi acasă cu avionul. Nicio problemă, au plecat înapoi cu autocarul.
Recent şi Elveţia a început să se vaite de „probleme cu cerşetoria şi furturile comise de români”. Dar făuritorii Milkăi – neutri din fire – cu siguranţă vor găsi o soluţie de compromis. Probabil că-i vor plăti pe hoţi cu nişte ajutoare sociale ca să renunţe la golitul rafturilor din magazine.
Surprinzătoare a fost vestea sosită din Slovacia. Dacă în ţări de tradiţie precum Spania sau Italia eram obişnuiţi să fim superiori numeric, nu ne-am fi aşteptat ca şi micuţa Slovacie să respecte trendul. Cu o armată de oameni harnici conducem topul muncitorilor străini din această ţară. Dar putem mai mult. Pe cei peste cinci milioane de slovaci îi putem oricând depăşi dacă ne forţăm un pic. Resurse mai avem. Nu ştim exact cât, aşteptăm rezultatele oficiale de la recensământ.
În urma unei astfel de invazii ne-am putea considera pe deplin ca în imnul fotbalistic compus de Victor Socaciu, „suntem peste tot acasă”!
